IACOB DAN

dan-iacob

– data naşterii: 14.02.1960

– localitate: Piatra Neamţ, jud. Neamţ

– anul primirii în USR: 2012

publicaţii:

-2001 la editura Nona din Piatra Neamţ, eseul Neodihnirea de fiinţă.

– în anul 2004, la editura Timpul din Iaşi, volumul Lasă-te locuit, în anul 2010, la editura Cetatea Doamnei din Piatra Neamţ.

-volumul Pecetea şi, în colaborare, volumul Drumuri prin memorie, semicentenarul unui mod de a fi.

– în anul 2011, la editura Eikon din Cluj, volumul Uită-te o clipă, răsare soarele, jurnal de idei, stări şi lecturi şi în anul 2013.

– volumul Această lume nu e o concluzie.

– 2015, volumul  Iisus Hristos. Creştinismul. Biserica: o antologie de autori, texte şi teme

din al doilea mileniu creştin, o carte în format academic, cuprinzând 1000 de pagini.

activitate, distincţii, premii:

S-a născut la 14 februarie 1960, în oraşul Piatra Neamţ.A absolvit Liceul Petru Rareş în anul 1979 şi Facultatea de Transporturi Bucureşti, promoţia 1985. L-a întâlnit, în august 1986, la Păltiniş, pe filosoful Constantin Noica, în urma unui scurt dialog epistolar.

A colaborat timp de doi ani (2004-2006) la Suplimentul literar şi artistic al ziarului Monitorul de Neamţ şi, timp de un an (2006- 2007), la săptămânalul Ochiul Public. În prezent lucrează la Biblioteca Judeţeană,  la Teatrul Tineretului, unde conduce un Atelier de teatru lectură şi rostire artistică, şi, începând cu luna ianuarie a anului 2015, un Atelier de dialoguri pe teme legate de spiritualitate, sub titlul Cult-Cultură.

 

”Dan Iacob scrie clar, senin, cu o tentă reculeasă, într-o sintaxă de tăietură eseistică, fără dantelării simandicoase. Comentariile sale, de un calm halkionic, servesc ca act de mijlocire culturală, fără a avea pretenţia nuanţelor originare. Dan Iacob nu e original sub unghiul gîndurilor, ci autentic sub unghiul gradului de regăsire: e valoros acel scriitor în ale cărui gînduri se află pe sine.Cum obsesia originalităţii merge mînă în mînă cu orgoliul recunoaşterii, autorul nu aşteaptă ecouri publice, şi e mefient că va primi vreodată recunoaşterea. De aceea actul scrisului e ordaliţiu săvîrşit ca scop în sine, din nevoia de a-şi scoate din latenţă predispoziţiile pe care şi le bănuieşte. Dar peste tot, motivaţia adîncă e nevoia de exerciţiu spiritual, exerciţiu pe care orice om cu deficit de orizont îl face de-a lungul vieţii.”

(Sorin Lavric)