IOVIAN ION TUDOR

7Ion Tudor Iovian

– data naşterii: 01.01.1952

– localitate: Buhuşi, jud. Bacău

– anul primirii în USR: 1996

– publicaţii:

Presiune a luminii; După-amiază cu scaun gol; Şoricelul Kafka pe foaia de hârtie (Mica Vicioasă poezia); Pagini alese. Doar o înfiorare între cuvinte; Baby-secol. Elegii, După victorie, La tobă, Cinele şi corn englez, Îţi voi injecta poezie în sânge (poezie). Este autorul eseului: Gherla imaginarului arghezian.

– activitate, distincţii, premii:

Poetul Ion Tudor Iovian (născut l ianuarie 1952) a debutat, licean fiind, cu un grupaj de poeme în revista Ateneu (1968). Au urmat apariţii de prestigiu în “România literară” (1974) promovat de criticul Nicolae Manolescu, în “Luceafărul”, “Familia” ş.a,
Debutează în volum la “Cartea românească” (1983) cu Pădurea de Pini, carte premiată de editură.  Întâmpinat extrem de favorabil de critica de specialitate a fost distins cu premii ale revistelor şi al Filialei Bacau a U.S.R.

 

„Ion Tudor Iovian scrie o poezie eminamente lirică, cu accente expresioniste ce nu sunt simple efecte de lecturi poetice sistematice, dar ţin de natura psihologică a poetului şi de obsesiile reflexivităţii sale. Trăind “în anotimpul stingher al minţii mele” eul liric se confesează pe un ton ce exclude romanţa şi, în genere, sentimentalismul siropos, cu severitate faţă de sine, deseori cu încrâncenare ,într-o singurătate ce pune nu odată semnul egalităţii intre starea de adoraţie, de pildă, şi starea de suferinţă …”

(Laurenţiu Ulici)

„ În universul poeziei sale, sub acţiunea unei apăsări şi gravităţi metafizice, lucrurile şi fiinţele se prăbuşesc, se surpă; imaginile devin -fapt notat de autor – consistente şi grele “ca nişte valize de plumb”. Câteodată până şi miresmele îngheată şi “se scufundă ca un glonte în plămânul zilei”

(Constantin Călin)

„Tehnica poetică e vag simbolică, cuvântul nu numeşte, ci evocă, imaginea e o ideogramă pentru altceva, ca în lirica japoneză. Cizelarea şi predilecţia pentru suavitatea migăloasă a universului vegetal vin şi ele parcă din discreţia şi seriozitatea extrem orientale. Poezia, atent lucrată ca o broderie, sibilinică uneori, sugerează întotdeauna intensitatea trăirii autentice. Ion Tudor Iovian este un spirit grav şi delicat, cerebral şi anxios, atent la vibraţiile infinitezimale ale unei sensibilităţi acute”

(Alexandru Condeescu)

„Ion Tudor Iovian rămâne, cel puţin pe jumătate, poetul  mirajelor candide, al’ senzaţiilor fragede, în caligrafia cărora abia dacă se presimte – şi e transcris – un găaunte de violentă (şi acela mai degrabă ca semn al intensităţii perceptive decât ca manifestare destructivă. Poetica sa energica, argăţoasă chiar prin grandilocvenţă, s-a sublimat într-o melancolie creativă în care regăsim proectul mitic al poeziei în confruntare cu moartea, proiect în fond, al vampirismului vocvaţiei şi al poemului-jertfelnic, imens însă într-o idilă funestă ce nu-ţi mai clamează prigoana”

(Al Cistelecan)

“Poezia lui Ion Tudor Iovian nu e „fatalmente actuală”, cum crede Marius Manta, ci, dimpotrivă, fatalmente inactuală, adică dincolo de mode şi curente, de clasamente sau înregimentări. Ceea ce, de fapt, o salvează, asigurându-i locul meritat în istoria literaturii române.”

(Adrian Jicu)

„Un poet remarcabil, subtil, original este Ion Tudor Iovian. Vom găsi mereu la Iovian, pe de o parte, motivele care definesc frumuseţea ca pe o agresiune, ca pe o „crimă”, şi, pe de altă parte, mijlocul aproape scenic în care este înfăţişată drama lăuntrică (…). Frumuseţea are un trup în care poetul îşi înfige cangea şi-i distruge geometria, răscolindu-i măruntaiele,  în care atâţia poeţi au dispărut, ca şi el însuşi, tras înăuntru de o teribilă forţă; frumuseţea are fălci, ,e devoratoare, etc. Există însă aici ceva mai mult: o identificare a idealului cu realul, a frumuseţii cu o realitate exterioară, „burgheză”, ,care până la urmă ne dezvăluie natura conflictului spiritual şi moral: este conflictul dintre generalul Aupick şi Baudelaire, dintre spiritul bornat, cazon, stupid şi poet. Deşi are cultul frumuseţii, ar dori să răzuie fardul realităţii până la os, cu cuţitul de bucătărie: tentaţia e deci în fond dublă: să-şi conserve idealul şi să cunoască realul, să se retragă din calea agresiunii şi să-i facă faţă până la capăt. Curios e că, în pofida acestor imagini contrastante şi violente, Iovian ne face mai curând impresia unui anxios şi retractil, suflet melancolic, absent…

Nicolae Manolescu, Un tânăr poet, în România literară, 11 februarie 1984