BĂRBUNŢOIU E. IOAN

   Data şi locul naşterii: 17.septembrie 1952, în Bordeasca-Veche, judeţul Vrancea

   Adresa: mun. Oneşti, judeţul Bacău. 

  – redactor revista Plumb

  – membru al Fundatiei Nationale George Calinescu Onesti

2. VOLUME PUBLICATE

Titlul	Editura	Anul	Genul literar
Fata cu eşarfa verde	Magic Print Oneşti	2016	Epic- roman
Epigrame pentru unii,Unele… şi altele	Rovimed Publishers Bacău	2018	Liric- Satiră
Iubirea, flacără celestă	Ateneul Scriirorilor Bacău	2019	Liric-poezie
Meandrele Destinului	Magic Print Oneşti	2020	Epic- roman
Povestiri din vremea petliţelor roşii	Ateneul scriitorilor Bacău	2021	Epic-povestiri

3.  ECOURI CRITICE

A. FATA CU EŞARFA VERDE, roman:

1- CONSTANTIN DRAM, Convorbiri literare, Anul CLIV, NR. 6 ( 306), iunie 2021,În vâltoarea vieţii, Fata cu eşarfă verde.

2- ARISTOTEL PILIPĂUŢEANU, Plumb, 166, an XVII, ianuarie 2021, Romanul unui prozator matur.

3- CORNEL GALBEN, Caligraf, nr.228, mai 2021, Un incitant roman autobiografic,

4- ION MORARU, Oneşti Expres, mai 2018, O lansare cu ştaif.

• MEANDRELE DESTINULUI, roman

1- TUDOREL URIAN, Acolada, nr.4 (161), anul XV, aprilie 2021, Arborele vieţii,

2- ADRIAN DINU RACHIERU, Convorbiri literare, anul CLIV, martie 2021, Un roman pedagogic,

3- EMILIAN MARCU, Convorbiri literare, anul CLIII, februarie 2021, Ioan Bărbunţoiu,  Meandrele destinului,

4- LIVIU CHISCOP, Constelaţii diamantine Craiova, Anul XII, martie 2021, Drame existenţiale într-o epocă de aur.

5- CORNEL GALBEN, Cadran Cultural, februarie 2021, Puterea destinului.

• POVESTIRI DIN VREMEA PETLIŢELOR ROŞII, povestiri,

1- ADRIAN DINU RACHIERU, Plumb, iulie 2021,

              2- MIOARA BAHNA, Plumb, mai 2021, Pagini din istoria recenta

Drame existentiale –  intr-o “epoca de aur ‘’

Ioan Barbuntoiu – Meandrele destinului

  Beneficiind de sansa de a fi fost pensionat mai devreme decât altii, întrucât activase în structurile Ministerului de Interne, colonelul în retragere Ioan Bărbuntoiu, aflat încă în deplinătatea potentelor fizice si intelectuale, si-a amintit, după lăsarea la vatră, înteleapta zicală care spune că nu te poti socoti un om împlinit dacă n-ai construit o casă, n-ai crescut un copil, n-ai sădit un pom si n-ai scris o carte…

  Pe toate le-am făcut – mărturiseste Ioan Bărbuntoiu în paratextul plasat în fruntea cărtii sale de debut -, rămăsese doar cartea nescrisă. Simtindu-se acum despovărat/ descătusat de intemperantele si insurgentele etapei anterioare, ale vietii active, după cum i se spune, tânărul pensionar s-a apucat să-si definitiveze planul managerial al vietii personale, povestindu-si viata (sau o bună parte din ea) într-o amplă scriere memorialistică (551 de pagini) – veritabil roman autobiografic.

  Spre deosebire de Fata cu esarfă verde, actualul roman este unul de factură clasică, de tip balzacian, am zice, caracterizat prin omniscienta si omniprezenta (ubicuitatea) naratorului. Avem de-a face, asadar, cu un ro-man eminamente fictional, de astă dată, cu un autor-narator extradiegetic, care nu se implică adică în actiune, relatând evenimentele în chip obiectiv, la persoana a III-a. Cealaltă instantă narativă, personajul-pivot al cărtii, este Lala (căsătorită Mihăescu), al cărei destin e urmărit din fragedă copilărie până la vârsta deplinei maturităti, când, aproape de 40 de ani, devine, în sfârsit, ea însăsi mamă a unei fetite… Dar să nu anticipăm, căzând în capcana de a începe să povestim subiectul romanului asa cum se întâmplă si la case mai mari…

  Bun cunoscător, asadar, al epocii din care se inspiră si p care o radiografiază, Ioan Bărbuntoiu – pornind de la drama unei iubiri proiectate cu circa o jumătate de veac în urmă – are capacitatea de a construi un esafodaj epic de amploare, veritabil roman-frescă al epocii investigate. Căci valoarea de document istoric si social a cărtii este cu totul meritorie, multe dintre întâmplările relatate fiind adevărate lectii pentru cititorul tânăr de azi si de mâine, despre lumea de ieri.

  Meandrele destinului e, într-un fel, nu doar un roman al vietii de familie, ci si o love-story cu happy-end, în măsura în care, spre final, protagonistii – refortificati sufleteste după nasterea, îndelung asteptată a copilului – se smulg din izolarea lor egoistă, dăruindu-se din nou unei armonioase existente conjugale…

  Frescă epică deloc caricaturală – cum spuneam –  a epocii comuniste, Meandrele destinului este un masiv roman de creatie si analiză, înscriindu-se, fără îndoială, între izbânzile creatiei prozastice contemporane…

Liviu Chiscop – Constelatii diamantine nr 3/2021

Un roman pedagogic

  După un intermezzo lirico-epigramatic, odată cu Meandrele destinului , Ioan Bărbunțoiu revine la roman, reamintindu-ne că debuta prozastic, în 2016, cu Fata cu eșarfa verde. Dacă acest din urmă titlu avea o tentă autobiografică, Meandrele destinului desfășoară ambițios, în spațiu fictional, o frescă socială cu nucleu erotic, folosind rețeta comercială.

  Meandrele destinului anunță un prozator puternic, cu izbitor talent portretistic.

  Și dacă „toate viețile par să intersecteze destinul”, e limpede că și eroii d-lui Bărbunțoiu, după îndelungi frământări, spectaculos metamorfozați, își construiesc pedagogic destinul, limpezindu-și traiectoriile. Un roman dens (factologic), de substanță existențială, probând har prozastic, construind personaje memorabile. Cu poftă de scris, dl. Ioan Bărbunțoiu ne poate rezerva alte agreabile suprize. Fiindcă, observ, condeiul îi dă ghes și subiecte sunt (are) din belșug.

A.D. Rachieru – Convorbiri literare nr 3/2021

Arborele vietii

  Masivul roman al lui Ioan Bărbunțoiu, Meandrele destinului* este mult mai interesant decât ar putea să o sugereze titlul cu nuanțe telenovelistice înscris pe copertă. O saga familială întinsă pe două generații, al cărei fundal principal este România ultimului deceniu al regimului comunist. La o privire din satelit, cartea este o rescriere a filmului lui Terrence Malick din 2011, The tree of life (Arborele vieții), într-un spațiu geografic și pe o tonalitate stilistică diferita. Meandrele destinului este un roman realist, scris în sănătoasa tradiție a lui Stendhal și a sa oglindă plimbată de-a lungul străzii de un narator omniscient care schimbă perspectivele în funcție de personaje cărora le descrie cele mai mici zbateri interioare, inclusiv toate traumele psihice și fizice pe care le au de înfruntat. Deloc preocupat de strategii narative și sofisticări stilistice, Ioan Bărbunțoiu dezvoltă un fir epic liniar, coerent și foarte eficient, de la un moment dat încolo. Cum spuneam, cartea este povestea unor tineri din anii optzeci ai secolului trecut, cu întoarceri în istoria familiei fiecăruia dintre ei, cu felul în care s-au cunoscut, s-au căsătorit și au ajuns să aibă, la rândul lor, un copil. O poveste banală, precum cele trăite de milioane de români în anii deșertului comunist, în care lumea noastră era mult mai mică, iar viața, sufocant de aridă. Să mizezi pe un astfel de subiect în epoca postmodernă a transformărilor de tot felul petrecute peste noapte în viața românilor (de la internet și Netflix la telefoane smart și călătorii uzuale, cu avionul, spre destinații dintre cele mai exotice, până la cărți în format digital, magazine și școală online), în vreme ce scriitorii tineri caută cu disperare cărări epice neumblate, noi formule narative, presupune un risc pe care Ioan Bărbunțoiu și-l asumă senin, imperturbabil, cu siguranța omului care știe ce face. Și, este foarte bine că procedează așa. Marea calitate a acestui roman constă în credibilitatea sa.            Autorul descrie cu atât de mare precizie aerul timpului, felul în care personajele sale se adaptează modului de viață comunist din anii ’80 (cu întreruperile de curent, interminabilele ședințe de partid, programul de televizor de două ore pe zi, imixtiunile scandaloase în viețile private ale oamenilor, turnătoriile anonime la locul de muncă, discutate public în prezența tuturor celor din conducere) încât orice om care a fost martor al acelor vremuri se va trezi proiectat într-un alt timp al existenței sale, pe care îl va recunoaște cu același șoc familiar cu care ar vedea fotografia unei străzi din copilărie pe care obișnuia să treacă în fiecare zi și care nu mai există de zeci de ani. Ca un adevărat prozator ce este, Ioan Bărbunțoiu nu face decât să descrie. El nu problematizează, nu face comparații  între cele două tipuri de regimuri politice prin care au trecut românii în ultimele patru decenii, nu dă lecții și nici măcar nu face vreun semn cu ochiul. Nu critică și nici nu ia în râs regimul comunist. Singurul său rol este acela de a pune oglinda pe chipul epocii oferindu-le celor care au trăit acele vremuri prilejul să și le reamintească, iar celor care nu le-au trăit, să le cunoască, dacă mai au această curiozitate

Tudorel Urian –  revista Acolada, Aprilie 2021

Meandrele destinului

  Romanul Meandrele destinului, un titlu bine ales și în ton cu acțiunea cărții se desfășoară pe mai multe paliere, autorul scoțand la iveală destinele mai multor familii. Adevărate saga se derulează în conținutul romanului, semn că autorul care cunoaște bine comportamentul uman știe să construiască universuri deosebite, ceea ce este foarte important pentru un autor de romane. Cartea abundă în fapte plauzibile ce se desfășoară într-un oraș, nu foarte mare, un oraș unde toată lumea cunoaște pe toată lumea. Autorul are bune cunoștințe psihologice și reușește să surprindă , cu mult har, trăirile în relațiile de dragoste, în scenele de intimitate, fără a exagera în detalii și descrieri.

  Meandrele destinului este un roman de creație și analiză, înscriindu-se fără îndoială, între izbânzile creației prozastice contemporane… Ioan Bărbunțoiu pendulează cu suficient talent, între realism și lirism, fiind un bun regizor al multor scene de real interes pentru cititor. Meandrele destinului etalează, cu multă generozitate, destine umane care sunt surprinse în imediata noastră apropiere. Care este o altă calitate a acestui roman este aceea că personajele și situațiile pe care le trăiesc sunt, multe din ele, credibile și acesta nu este deloc puțin lucru.

Eminlian Marcu – Convorbiri literare februarie 2021

Povestiri din altă epocă

  Dupa un intermezzo lirico epidramatic, odată cu Meandrele destinului, Ioan Bărbunțoiu revenea la roman, reamintindu-ne că debuta prozastic, în 2016, cu Fata cu eșarfa verde. Dacă acest din urmă titlu avea o tentă autobiografică, Meandrele destinului desfășoară ambițios, în spațiu fictional, o frescă socială cu nucleu erotic, folosind rețeta comercială. Într-o prefață doctă, Liviu Chiscop nota că autorul „a prins gustul scrisului”. Așa fiind, ne așteptam la titluri în cascadă, Ioan Bărbunțoiu atacând toate genurile. Acel roman dens (factologic), de substanță existențială, proba har prozastic, construind personaje memorabile. Cu poftă de scris, dl. Ioan Bărbunțoiu ne poate rezerva alte suprize. Fiindcă, observam cu un alt prilej, condeiul îi dă ghes și subiecte sunt (are) din belșug. Ca dovadă, prozatorul revine în forță, publicând Povestiri din vremea petlițelor roșii , explorând – rememorativ – întâmplări din istoria recentă. Se prea poate ca Dan Perșa să aibă dreptate; Ioan Bărbunțoiu, luând distanță, transferă în pagină fapte petrecute aievea, relatând evenimente de altădată, din trecutu-i polițist (milițian). Cu firească încărcătură meditativă și infuzie de dramatism, mixând nostalgia admirativă cu ironia cordială, el vădește calități de povestaș, creionând – observa Mioara Bahna – un posibil erou colectiv. Fiindcă „petlițele roșii” exprimă, metonimic, tagma milițienilor dintr-o epocă apusă, veghind – la nivelul exemplarității – asupra ordinii și moralității. Rezultă, în ansamblu, un posibil raport de activitate, neapărat pozitivat, subliniind, aproape cu duioșie în unele secvențe devotamentul și disciplina purtătorilor de uniformă.

  Dincolo de verosimilitate, fără mari griji calofile, Ioan Bărbunțoiu poate fi citit fără caznă, vădind vioiciune și bogăție epică; din care, negreșit, va trage alte titluri, dezlegând alte istorii „de epocă”. Dincolo de anecdotică, decopertând „mesajul”, se cuvine să subliniem interesul pentru viața trăită. Într-o epocă interdictivă, în astfel de povestiri răzbate căldura omenescului, Ioan Bărbunțoiu fiind benefic preocupat și de încărcătura meditativă a textelor sale.

Adrian Dinu Rachieru – Plumb iulie 2021

Fata cu esrfa verde – Romanul unui prozator matur

  Detaşându-se de acest anonimat, Ioan Bărbunţoiu chiar are ceva substanţial de spus în cartea Fata cu eşarfa verde .Are şi curajul necesar de a-şi expune public avatarurile existenţei, convins fiind că a dus o viaţă sub semnul demnităţii. Prin indicaţiile documentare, prin descrierea uneori eshaustivă a unor pasaje de viaţă, prin precizarea de amănunte verificabile, scrierea aparţine genului memorIalistic. Prin construcţia personajelor, prin intrigă, prin inciziile de ficţiune ar putea fi socotită roman. Ioan Bărbunţoiu nu-şi bate capul cu încadrările teoriei literare în genuri şi specii. El a scris o carte, cartea pe care a visat-o sistematic o mare parte din viaţă şi consemnată în planul managerial al existenţei personale (un pom, o casă, copii, o carte). A gândit-o zi de zi şi a definitivat-o în primii ani de pensie, când atinge treapta înţelepciunii concluzionând: „Toate au un sfârşit, dar unii înţeleg aceasta prea târziu, alţii târziu, iar alţii la timpul potrivit. Ferice de aceştia din urmă.”

  Cartea lui Ioan Bărbunţoiu, „Fata cu eşarfa verde” are incontestabile calităţi de roman. Un roman de observaţie socială, de dragoste şi, mai puţin, filozofic. Însuşi autorul constată că atunci când scrii pentru tine sinceritatea şi nuditatea faptelor este asigurată. Scriind pentru alţii, eşti nevoit să dai frâu liber imaginaţiei. Decopertarea reflecţiilor unor personaje, dialogurile purtate în afara ariei de acoperire a prozatorului n-au cum fi accesibile memorialistului. Procedeul ţine de epica romanescă.

Aristotel Pilipauteanu – Plumb ianuarie 2021

Un incitant roman autobiografic

  Ioan Bărbunțoiu este un neliniștit sadea. Sortit încă de mic să îngroașe „marginile sărăciei din societate”, a avut o existență agitată și deloc ușoară, ceea ce l-a făcut să constate, încă de la finalul clasei a opta, că iadul era locuința sa veșnică.

  Deși a trăit „ca un sălbatic”, relaționând rar cu copiii de seama sa și doar „forțat de împrejurări”, a învățat fără să-și dea seama „arta supraviețuirii de unul singur”, dar și că „Răul îți îmbolnăvește sufletul”, că nu e bine să nu respecți „regulile satului” și că dacă va mai continua cu boacănele și conflictele cu cei din jur, drumul pe care a luat-o nu e deloc unul bun.

  Căutându-se pe sine, a încercat în același timp să înțeleagă lumea din care provine și prin care trece, dar mai ales relația lui cu Dumnezeu și chiar dacă n-a știut niciodată către ce duce voia Sa, a trăit mereu cu convingerea că îi este în preajmă: Întotdeauna am avut senzația că Dumnezeu mi-a dirijat viața, m-a ajutat atunci când am avut nevoie, de cele mai mute ori, când chiar credeam că nu voi putea trece peste necazul pe care-l trăiam. M-a pedepsit atunci când uitam de el, deveneam plin de mine, mă umflam în pene, aveam impresia că sunt deasupra tuturor. Primeam câte o palmă și prin asta îmi aminteam că nu trebuie să calc alături de drum.

  Vă invităm să o descoperiți în elementele ei constitutive, să înțelegeți sau nu, aidoma autorului, că Dumnezeu există în noi și „are garanție pentru toate întrebările” ori, făcându-vă propria retrospectivă, să exclamați, ca și oneșteanul evadat din lumea satului, că indiferent de greutățile prin care trece fiecare, „Viața este frumoasă și merită trăită!” Altfel spus, să descoperiți un romancier fascinant în multe privințe, matur încă de la prima carte, stăpân pe uneltele sale și încrezător că încă mai are ceva de comunicat semenilor.

Cornel Galben –  Caligraf mai 2021

In valtoarea vietii – Fata cu esarfa verde

  Nevoia de a înțelege lumea, apoi de a se înțelege pe sine, de multe ori într-o simultaneitate operatorie, face ca literatura să fie cel mai complex document al imaginarului, asumîndu-și funcția mărturisitoare de la începuturile ei, indiferent de cota de subiectivitate ce o însoțește constant. Autarhia romanului, rotunjită în istorie, e o consecință logică. Și autorii, și cititorii găsesc în discursul romanesc acel „substitut al morții”, deoarece, așa cum spunea Albérès, „romanul a înlocuit idea de eternitate”. Pe de altă parte, autorii care șarjează pe această pistă își asumă un risc imens, deoarece documentul literar scontat poate fi înlocuit, mai mult sau mai puțin, de o relatare ce este determinată de tentația relevării propriei biografii, aceea care „e mai mult decît un roman”, după cum se spune în mod curent, în diferite contexte. Asemenea au fost și vor fi mereu în multitudinea de tentative ce bat la „porțile afirmării”. Și tocmai dintr-o astfel de motivație, adevărata satisfacție a lecturii apare atunci cînd descoperi un roman în care ficționalul modelează artistic un real recognoscibil pas cu pas. Este și cazul romanului scris de Ioan Bărbunțoiu, Fata cu eșarfă verde.

Constantin DRAM – Convorbiri literare iunie 2021