CĂLIN CONSTANTIN

Constantin-Calin

– data naşterii: 20.06.1940

– localitate: Bacău

– anul primirii în USR: 2000

– publicaţii:

– activitate, distincţii, premii:

Absolvent de filologie ieşeană, profesor de literatură, universitar, redactor şi șef de revistă (”ATENEU”), publicist de elită al Bacăului (și nu numai) Constantin Călin (n.20 iunie 1940) s- a consacrat doctoral punerii în valoare a operei lui George Bacovia. Astfel a dedicat poetului Plumbului câteva cărți de referinţă: Dosarul Bacovia (eseuri despre om şi epocă); Dosarul Bacovia II (o descriere a operei); În jurul lui Bacovia. De o aparte sunt volumele adunând eseuri, articole, opinii diverse despre istoria noastră de toate zilele şi epocile: Despre şapcă şi alte lucruri demodate  (Două drumuri la Malmo); Gustul vieţii; Provinciale; Cărţile din ziar (Interviurile). A alcătuit antologii și ediții din Delavrancea, Hogaș, Bacovia.  Despre lucrările sale au scris: C. Stănescu,  Mircea Popa, Theodor Codreanu, Constantin Trandafir, Mircea A.Diaconu, Adrian Voicu, Dan Mănucă, Vasile Iancu, Emil icolae, Vasile Spiridon, Florin Mihailescu, Daniel Ștefan Pocovnicu, Adrian Jicu, Rodica Lăzărescu ș.a.

“Operaţiunea de istorie literară pe care Constantin Călin o stăpâneşte cel mai bine şi o exploatează cel mai mult este contextualizarea. La sfârşitul secolului al XIX-lea, poeţii “constituiau o minoritate exotică şi misterioasă care contraria” (p. 11), cu atât mai evident cu cât luăm în seamă un târg de provincie cum e Bacăul. Numărul poeţilor creşte simţitor în Regat în intervalul 1899-1916, adică de la debutul lui Bacovia în revistă până la debutul în volum, depăşind 300, după cum ne încredinţează istoricul literar (p. 15), bazat pe explorări proprii. Exegetul urmăreşte auto-reprezentarea sau proiecţia de sine a lui Bacovia în operă ca poet (pe de o parte) sau ca personaj (pe de alta). Rezultatul e prins într-un paradox sclipitor despre derutanta fugă de sine a poetului Bacovia: “Pe de o parte, se fereşte să pozeze în poet, însă, pe de altă parte, se teme de perspectiva de a nu mai fi âpoet>. (…) Pentru Bacovia, maximum de dramă nu e să mori, ci să fii un fost poet>” (p. 25). Comparaţiile pe tema condiţiei scriitorului le face, aşa cum a promis, cu minorii şi marginalii, de felul lui Oreste, Păun-Pincio, Neculuţă, Petică, Traian Demetrescu şi alţii, prozatori ca Ioan Adam şi Teodor Scorţescu. Sociologic, istoricul literar îşi duce investigaţiile foarte departe când ne spune care era situaţia tubercolozei prin 1901-1913 (v. în note p. 459-460), deşi Bacovia nu suferise de această boală, dar ea exista printre obsesiile simboliştilor, cu mulţi poeţi morţi prematur (numele lor, obscure, poate cu excepţia lui Panait Cerna, sunt contabilizate la p. 22-23). Foarte interesantă e şi observaţia despre prestigiul literar al anarhismului la început de secol XX, urmată de constatarea că “Bacovia avea fibră de anarhist” (p. 137). Ce implicaţii în operă au avut goana socialistă după ideal şi criza acestui ideal vedem din alte contextualizări şi raportări la Ibrăileanu, Vlahuţă, Macedonski, Delavrancea, Iosif şi mulţi alţii, din categoria minorilor scuturaţi de praf pentru a ţine din nou companie lui Bacovia. Stăruitor în detalii, Constantin Călin ajunge la concluzii incitante, aforistice, despre percepţia bacoviană a timpului, chiar dacă invocă explicaţii prozaice, din zona biograficului şi a geograficului: “Un ins epuizat prematur, Bacovia percepe timpul ca un bătrân (l-au îmbătrânit eşecurile şi celibatul prelungit), locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu climă aspră. Pentru bătrâni, provinciali, ânordici> timpul trece greu, âmonoton şi chinuit>. Sentimentul de âtârziu> le modifică atât ritmul mişcărilor, încetinindu-le, cât şi valorile afective ale cuvintelor care se referă la timp” (p. 81).”RL- 2005, articol de Ion Simuţ