GENARU OVIDIU

SONY DSC

– data naşterii: 10.11.1934

– localitate: Bacău

– anul primirii în USR: 1967

Ovidiu Bibire s-a născut la 1934 la Bacău, fiul lui Constantin și Maria Bibire. După terminarea liceului în Bacău, urmează Institutul de Cultură Fizică din București, din 1953 până în 1957. După absolvirea institutului, lucrează ca profesor de gimnastică la Școala Sportivă din Bacău, 1957-1966. A fost încadrat ca redactor la revista Ateneu 1966-1974 , profesor la Institutul pedagogic, 1974-1980, muzeograf la Casa memorială George Bacovia din Bacău, 1980-1998.

Debutează în revista Luceafărul, în 1964. În anul 1966, îi apare primul volumul de versuri Un șir de zile, în colecția „Luceafărul” a editurii Editura pentru Literatură.

– publicaţii:

OPERA:
Un sir de zile. Versuri, Bucuresti, 1966;
Nuduri. Versuri, Bucuresti, 1967;
Tara Ini pi, versuri. Bucuresti, 1969;
Weekend in oras. Roman. Bucuresti, 1969;
Patimile dupa Bacovia, versuri. Bucuresti, 1972 (ed. II, postfata de R. C. Cristea, 1986);
Bucolice, versuri. Iasi, 1973;
Elogii. Poezii, Bucuresti, 1974;
Goana dupa fericire, versuri, Bucuresti, 1974;
La margine de paradis, in Teatrul. nr. 5, 1976;
Madona cu lacrimi. Poezii, Cluj-Napo-ca, 1977;
Fidelitate. Roman, Iasi, 1977;
Viata particulara, in Teatrul, nr. 7, 1977;
Iluzia cea marc. Roman. Bucuresti, 1979;
Cafeneaua subiectelor. Schite, Iasi, 1980;
Exercitii de forta si echilibru, jucata de Teatrul dramatic .,G. Bacovia”. Bacau. in stagiunea 1980/1981;
Poeme rapide, lasi. 1983;
Flori de cimp. Poezii, Bucuresti, 1984: Am mai vorbit despre asta, versuri. Iasi, . Traduceri: VI. Holan. Noapte cu Hamlet. Versuri, in colab. cu D. Sesanu, cuvint inainte de O. Genaru, Bucuresti. 1974.

 

REFERINTE CRITICE:
M. N. Rusii. Utopica, 1969;
I. Constantin. Despre poeti, 1971: P. Poanta. Modalitati ;
Al. Piru, Poezia, II;
M. Mincu, Poezie si generatie, 1975;
E. Barbu, O istorie;
D. Laurentiu, Eseuri asupra starii de gratie, 1976;
M. Iorgulescu, Firescul ca exceptie, 1979;
Gh. Grigur-cu, Poeti;
D. Cristea, Faptul de a scrie, 1980;
C. Livescu. Scene din viata imaginara, 1982;
E. Simion. Scriitori, IV;
Gh. Grigurcu, Existenta poeziei, 1986.

 

Ovidiu Genaru a tradus în limba românâ, în colaborare cu Dragoş Șesan, versuri de Vladimir Holan (vol. Noapte cu Hamlet, Buc., Universul, 1972).

I s-au jucat următoarele piese de teatru: La margine de paradis, Teatrul Dramatic Bacovia, Bacău, stagiunea 1976-1977; Vieţi paralele, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şi Teatrul Municipal Ploieşti, stagiunea 1977-1978 şi 1979; Exerciţii de forţă şi echilibru, Teatrul Dramatic Bacovia, Bacău, stagiunea 1980-1981.

– activitate, distincţii, premii:

Numele literar al lui Ovidiu Bibere (n. 10 noiembrie 1934, Bacău). Poet, dramaturg, publicist, traducător, pictor de icoane. Debut în volum cu ciclul de poezii Un şir de zile (1966).

Poezia sa este tradusă în: spaniolă, rusă, italiană, sârbă, engleză, germană,
franceză, suedeză ş.a,

Premiat de Asociaţia Scriitorilor din Iaşi, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul “G, Bacovia” al revistei Ateneu, Premiul  Turnirului de Poezie”, ediţia a VII-a, 2017, Premiul BALCANICA OPERA OMNIA la Festivalul Poeților din Balcani Brăila ediția a XI-a

„Între cei care au instaurat un nou climat al rostirii adevărurilor poetice, Ovidiu Genaru ocupă un loc de frunte, graţie pendulării sale – niciodată sub limita valorii – între utopic şi real”.(Ştefan Augustin Doinaş)

„Calitatea cea mai rară a acestei poezii inteligente, nu o dată construite în vederea unui efect răsunător, poezie premeditată în articulaţiile ei, cu accente şi gradaţii vizibil elaborate, valorificând cu bună ştiinţă tot ce poate oferi invenţia spiritului în contact cu o temă dată”. (Lucian Raicu)

„Este un poet vital, ingenios, mimetic, metaforele lui sunt îndrăzneţe şi mobilitatea spiritului său e mare. Priveşte de departe nevrozele provinciei şi nu se lasă cuprins de ele. Omul însuşi e interesant şi destinul lui în singurătatea provinciei nu cunoaşte obişnuitele reacţii când e vorba de literatură”.(Eugen Simion)

Încă de la prima sa carte, Un şir de zile, 1966, s-a putut observa că Ovidiu Genaru scrie versuri ca reacţie la ceea ce i se întâmplă sau la ceea ce află, că poezia este pentru el în esenţă un comentariu. Alţi autori construiesc poezia în regim anistoric, ca pe o viziune grandioasă sau ca pe un joc, ca pe o parabolă sau ca pe un ritual iniţiatic. Şi ei pleacă, probabil, de multe ori de la o situaţie reală, dar o prelucrează într-atât încât rezultatul pare – iar dacă pare, şi este – poezie pură. Ovidiu Genaru se numără printre poeţii care în mod explicit povestesc, analizează, interpretează – cu mijloace lirice – momente ale propriei lor vieţi. Cititorul asistă la transformarea realităţii în poezie. Şi însuşi acest proces îl captivează.
Când citim o carte de versuri de Ovidiu Genaru, avem senzaţia că ne aflăm în spatele unui pictor care tocmai transferă pe pânză, cu ajutorul pensulei şi culorilor, peisajul din faţa noastră. Vedem, încântaţi, cum un drum de ţară, prăfos, pe care trece un banal car cu boi, se eternizează şi capătă o semnificaţie artistică. ( Alex Ştefănescu)

Ovidiu Genaru e, după cum se califică singur, un „eretic”. Al credinţei sau al poeziei? La urma urmei, poezia (post)modernă nu constituie şi ea o „erezie” faţă de tradiţia genului? Autorul Patimilor după Bacovia o confirmă printr-un aer alert-indolent, curtenitor-zeflemitor al scriiturii, printr-un joc dibaci al contrariilor care par a aboli gravitatea totuşi mereu prezentă precum un background: „Am hoinărit pe trenuri am moţăit prin cantoane cu solzi de aur/ cu statui indezirabile am dat mîna/ riscînd să fiu numit eretic/ Copiii obraznici ai tehnocraţiei mi-au acrit lira/ Ieftin lubrifiant mi-a fost sîngele/ pentru acest du-te vino zilnic” (Eretic).(…)

Neîndoios octogenarul Ovidiu Genaru rămîne unul din poeţii noştri de frunte. Ca dovadă suplimentară, iată cîteva admirabile metafore iscate de condeiul d-sale: „şi soarele apune în el însuşi” (Stockholm), „Princiară Veneţie păun exfoliat pe-o rînă/ apa ta lîncezeşte în bijuterii” (Veneţia); „Că marea a scris Biblia e primul adevăr al lumii” (Spre Rhodos). (Gheorghe Grigurcu)