DORU KALMUSKI

– data naşterii: 13.04.1944

– localitate: Bacău

– anul primirii în USR: 1990

– publicaţii:

Epilog  pentru alţii,

Îmbunătăţirea funciară,

Antonie şi ceilalţi,

Fiul,

Nicu Enea – Radiografia unui destin artistic,

Ultimele ştiri despre gepşi,

Eseul politic Atlantida Română,

Semnele Apocalipsei,

Trilogia utopică:

Isus la Bucureşti (Utopia credinţei),

Adevăratul Eden (Utopia politicii),

Religia minciunii (Utopia raţiunii),

Gara Milano,

Formula supravieţuirii,

Patru meditaţii despre predestinare,

Spre vest prin nord est – Afacerea Chardonnay,

Conspiraţia iudaică şi alte arătări,

Mesaj către manechine.

– activitate, distincţii, premii:

Prozator de marcă (după ce mai demult a refuzat un premiu al Uniunii Scriitorilor din România) Doru Kalmuski (n. I3 aprilie 1944) a publicat o suită de romane şi alte proze bine primite de critică şi cititori. Este tradus în câteva limbi străine (germană, italiană, franceză).

• note critice:

„Un aliaj halucinant de realitate şi ficţiune; incizia de o sută de pagini, într-o plagă din ţesutul viu  al societătii româneşti de astăzi.”  (Laurenţiu Ulici)

„Romanele” trilogiei (n.n.: Isus-Ia Bucureşti, Adevăratul Eden; Religia minciunii) mustesc de autenticitate (introspecţii memorii, jurnale, ştiri), se compun parcă dintr-o suită de cronici sociale, a unor evenimente limită,. cu repercusiuni în plan etic, cu accent pe derizoriul politic, pe satirizarea unor fapte incredibile, pe caricaturizarea lor. Analiza acestora, concepută de un narator în forţă, certifică trăsătura fundamentală a scrisului său: natura de polemist privit nu atât în exterior, ci în propria fiinţă, aşa cum declară într-un interviu: „important este să-ţi afli identitatea, locul, atât în universul material, cât şi în cel spiritual. Ultimul reprezintă desigur, locul esenţial. Fără vorbe mari, mă interesează adevărul fiinţei mele, liniştea mea, sigur relativă”. Doru Kalmuski, un scriitor cu o vigoare narativă particulară, apropiat de tehnicile kafkiene, aluziv, şi direct deopotrivă, al cărui statut valoric îl recomandă, fără putinţă de tăgadă, printre prozatorii de frunte ai literaturii române de azi” (Eugen Budău)

„ GARA MILANO – o carte unicat, o proza modernă, cu greu încadrabilă într-o formă fixă.” (Marius Manta)

În volumul de publicistică literară Cronice și… anacronice),  observam că prozatorul din Spre vest, prin nord-est  nu are doar vocația, ci și voluptatea de a sonda maleficul, visceralul, scursurile și ordurile, într-un cuvânt Răul – până la ultimele consecințe. Spre vest… e un roman în care se răzuie poleiala, varul, chiar mortarul și se dezvăluie schelăria politică, structurile, încrengăturile… Totul e ca o descindere în infern, ziceam atunci, fără a anticipa acest recent Mesaj către manechine, unde, în prim-plan, nu se mai situează prozatorul, ci moralistul, eseistul, mărturisitorul.  Purtând povara propriei închipuiri, dar și a celor de la începuturi până astăzi, utopistul destructurează: A fi om în adevăratul sens al cuvântului nu presupune nimic mai mult decît a te ridica la înălțimea nimicniciei tale. Pitite sub umbrela unor (sub)titluri inocente (dacă există așa ceva, mai ales la Doru K.!), mesajele acestei cărți nu mai pot fi citite (doar) ca literatură, ci ca (o) învățătură de minte. Asta, în cazul în care acceptăm utopia  de-a ne afla și justifica un rost pe aceste meleaguri terestre… Evident, înafara rostului-fără-de-rost, al manechinului din vitrina existențial-publicitar-derizorie în care ne complacem.   Sunt disecate, rând pe rând (și rând cu rând) concepte, clișee, rituri și mituri, iluzii, ambiții, superficii, patimi și pătimiri, într-o succesiune și presiune ce devin, de la un moment dat, sufocante. Insuportabile, mai ales moral (dar și fizic, pentru cei mai slabi… de înger), întrucât trebuie să fii cam prea nesimțit, ca să ți se spună verde-n față cine-mi ești, iar tu să te prefaci (cum se și întâmplă) că-i vorba despre un altul, mereu despre un altul, nu (și) despre tine. Iată, mai la vale, doar câteva extrase din acest rechizitoriu (în care autorul nu se exclude, dimpotrivă! pe  el însuși): (…) Dorința vulgară, disperată, de a epata, de a fi văzut, auzit, cunoscut, lăudat, remarcat, de a fi ceva, cineva, un nume într-o listă, într-o carte, pe un stâlp, pe un generic, într-un manual. O  expectorație de vanități, de orgolii şi obsesii psihoide leagă una de alta personalitățile istoriei, într-un şirag de schizofrenie colectivă. (…)

 Meditația e supliciul de a încerca să înțelegi o lume care nu are înțeles. Renunțarea la meditație e puterea de a o accepta aşa cum e. Consecințele primului proces conduc deseori către sinucidere. Consecințele celui de al doilea te fac să nu-i înțelegi pe cei care o făptuiesc. (…)

Inerția istoriei îi târăște și pe ei, manechine gonflabile, către mirajele mistice ale gloriei. O glorie  pusă în pagină și aclamată de alte manechine gonflabile. Asta e lumea în care trăiesc – artificială, bolnavă, inutilă, butaforică și lipsită de adevăr.(…)

Doar boala a reuşit să mă facă să înțeleg care a fost cauza cea mai fertilă a tuturor nemulțumirilor, frustrărilor şi, în final, a nefericirilor vieții. Doar atunci când nu mai ai nimic de câştigat, nimic de pierdut şi nimic de demonstrat începi să înțelegi sensul  ascuns atâta vreme al noțiunii de ambiție. E cancerul care te-a ros încă din copilărie.(…)

Viața îți oferă aproape zilnic  porții de disperare fiindcă, aproape zilnic, speranța moare iremediabil față de ceva anume. Doar idiotul sau bigotul pot prelungi speranța până la nesfârşit. (…)

Ea, laşitatea, e felul nostru  comun de a respira şi ne vine greu să ne ținem prea mult respirația. Ca şi invidia sau ura, laşitatea e fiziologică şi ne însoțeşte cu credință întreaga viață – cel care scrie aceste rînduri fiind unul dintre practicanți. Ca să poți trăi în societatea  pusă la cale de oameni trebuie să fii pregătit să-ți ascunzi convingerile, să-ți emasculezi sentimentele, să-ți reprimi entuziasmele sau atitudinile de reprobare, să te masturbezi moral. Adică să susții cu virtuozitate vasta partitură a laşității. Să faci din ea adevărul vieții tale de zi cu zi. (…)

Înțeleptului i-aş răspunde  că am izbutit, într-o viață, iată, destul de lungă, să izolez, din masa informă a pestriților fără însuşiri, doar două specii – clovnii şi brutele. (…)

(…) excesul de toleranță va conduce, invariabil, spre opusul său. (…)

  Cartea lui Doru Kalmuski, Mesaj către manechine, se citește, de fiecare, pe propriu-i risc.  (Nicolae Turtureanu, Director al revistei Cronica Veche, Iaşi)

                                                              Doru KALMUSKI, un gânditor cioranian*

            (…) Cu volumul „Mesaj către manechine” (Bacău, Ateneul scriitorilor, 2018), Doru Kalmuski intră fără complexe într-o familie spirituală atipică din literatura română/ europeană: Nietzsche, Cioran, Dostoievski, Eugen Ionescu, Papini, Gabriel Liiceanu, Noica etc. Ca şi mentorii săi, scriitorul bacăuan are o energie dubitativă demnă de urmat, îşi permite libertatea de a fi absurd, evită căderea în istorie, unde totul se mortifică, este bântuit de adevăruri dionisiace, de puseuri reflexive, interogative, ironice, sarcastice, satirice, glosează despre spectacolul tragico-comic oferit de omul-marionetă care trăieşte caragialean, ca „parazit al spiritului”. D. K. îşi asumă nebunia de a gândi cu propria-i minte – o particularitate rară într-o lume în care se gândeşte plat, impersonal sau nu se gândeşte deloc!

(…) Veţi remarca cum în maniera lui Malraux, cel din „Antimemorii”, D. K. condamnat „la libertate”  îşi scrie pentru un cititor încă nenăscut, „Antijurnalul”, fără nici un complex, cu detaşarea lui Eminescu din Glossă. El pare simultan interesat de individ, dar şi de umanitate în genere, de detaliul concret semnificativ („chirpiciul literar”) fără să uite să generalizeze, de trăirile personale, dar şi de ideile impersonale.

Observaţi, vă rog, polivalenţa temelor şi motivelor din „Confesionalul antropoizilor”, modul cum funcţionează „negustoria cu propria conştiinţă” şi cum se perpetuează simulacrul generalizat.  (…) Pentru a fi înţelese cele 110 glosse kalmuskiene cu titluri revelatoate (Lideri castraţi, Armonia şi răgetul, Mahalaua Facebook, Idiotul competent, Cei patru orbi, Cadavre de idei, Statul sunt eu, Decalogul lui Kalmuski, Nazismul erbivor şi placenta europeană, Revoluţie şi revelaţie, Exodul etc.) avem nevoie de o gândire organică, critică şi lipsită de prejudecăţi. Autorul volumului „Patru meditaţii despre predestinare” nu mi se pare a fi scriitorul abstract (ce glosează pentru plăcerea de a cugeta!), ci scriitorul organic, necesar astăzi mai mult ca oricând cetăţii, cugetătorul cu suflet de poet şi insomnii cioraniene, care gândeşte sub determinismul unui dezechilibru vital  oricărui artist ce se situează dincolo de ştiinţă, artă, politologie, istorie, filosofie, religie etc.

            Omul configurat în „MESAJ CĂTRE MANECHINE” aminteşte simultan de omul ridicol dostoievskian – ca şi acesta trăieşte periculos tristeţea şi-şi cultivă exagerat conştiinţa derizoriului propriu – dar şi de tragedia ridicolului cioranian. (…) Afinitatea electivă şi reflexivă cu patrulaterul aparent nihilist – Cioran, Ionesco, Nietzsche, Dostoievski – îi potenţează în scriitură, sentimentul zădărniciei şi conştiinţa absolută a neantului. Mesajul către noi, manechinele, este când cel al nebunului, când cel al geniului: „Nebunul şi geniul suferă de aceeaşi maladie cerebrală. Geniul rămâne doar nebunul pe care lumea l-a înţeles” (p.180). Mă întreb ce se crede în sinea lui D. K.: un înţeles sau un neînţeles? (Petre ISACHI, critic literar, 13 +)                         

                                                         Mesaj către manechine..şi alte ciudăţenii politice

“(…) Mesajul lui este o adevărată radiografie a unei societăţi bolnave, a unei societăţi bulversate şi atacate din toate poziţiile ca într-un poligon de încercări ale armamentului din dotare, a unei societăţi ajunse la cheremul unor lichele şi al unor ţoape ce se manifestă în varii domenii.

(…) Speranţa şi disperarea, aşa cum se numeşte tableta scrisă în 12 martie 2016, conturează drama fiinţială a unui popor ajuns pe marginea unei uriaşe prăpăstii.

 Mesaj către manechine, scris sub forma unui jurnal… de front social, cuprinde secvenţe dramatice ce se derulează, din nefericire, chiar sub ochii noştri şi pe care nu avem totdeauna puterea de a le detecta.

 El spune, bazându-se pe suficiente argumente, cum că: Biserica nu mai crede în Dumnezeu iar oamenii nu mai cred în Biserică.

(…) Tabletele lui Doru Kalmuski, adevărate tablete vindecătoare, sunt, aşa cum spune chiar el despre OM: 1oo% dorinţă şi tot atâta poftă.

 Sigur că Doru Kalmuski se referă la dorinţa  dar şi pofta de lectură pe care trebuie să o aibă cititorul pentru a nu deveni un manechin în acest mare cor de manechine.” (Emilian Marcu, poet, critic literar, Iaşi)

“Îmi lipsesc abilităţile de critic literar, dar am plăcerea de a mă înconjura cu lucruri de preţ şi spirituale. Un asemenea lucru este lucrarea lui Doru Kalmuski, Mesaj către manechine, pe care am descoperit-o spre sfârşitul anului trecut, fiindu-mi recomandată din România, unde m-au purtat paşii profesiei. Nu se scrie aşa ceva în America, iar prin asta impactul lecturii a fost şi mai şocant. Cred că esenţa tuturor textelor poate fi redusă la nota din 2 februarie 2018, Teoria şi practica haosului, care ilustrează perfect întreaga parabolă a volumului şi implicit, titlul ei. Voi încerca demersurile pentru ca acest manifest literar să apară şi în S.U.A.” (Dr. Derek Fonesbeck, V.P. Stanford University, California)

                                                                      +++IN MEMORIAM DORU KALMUSKI+++

Miercuri, 13 iunie, era programată lansarea noului său roman – Mesaj către manechine –, dar timpul n-a mai avut răbdare și, după o suferință tăinuită aproape un lustru, cu o zi înainte de acest așteptat eveniment, sufletul i-a fost chemat la Domnul, lăsându-ne întristați și frustrați că, nu de puține ori, ceea ce numim îndeobște soartă, ne joacă feste la care nu ne așteptăm.

Născut pe 13 aprilie 1944, la Piteşti, unde mama se refugiase din pricina bombardamentelor preconizate să aibă loc în Bacău, scriitorul băcăuan a fost fiul avocatului Constantin Calmuschi şi al Mariei (n. Damian), profesoară de limba franceză. Dacă hazardul a făcut ca tocmai în acea zi orașul ivirii sale pe lume să fie bombardat, ghinionul avea să se prelungească, întrucât tatăl, pe atunci primarul Bacăului, avea să fie arestat de comuniștii veniți la putere și trimis într-un lagăr de muncă și reeducare pentru mulți ani, unde, datorită torturii suportate la Balta Albă, Aiud și în alte locuri de detenție, va înnebuni, murind în împrejurări nici acum elucidate. Rămasă fără toate proprietățile și lucrurile de valoare, mama avea să le asigure cu greu celor doi frați condiții decente de trai, insistând ca ei să urmeze cursurile școlare cu orice preț. Studiile primare le-a început în orașul Buhuşi, iar cele gimnaziale le-a continuat la Bacău, unde, în 1963, absolvă și Liceului „Vasile Alecsandri“ (azi, Colegiu Național). Silit de împrejurări să lucreze în paralel, încă de la 12 ani, într-o fabrică de bere, a înfruntat de la o vârstă fragedă vicisitudinile vieții, fiind încorporat după absolvire în cadrul Clubului Sportiv Dinamo Bucureşti, secţia de ciclism, unde are rezultate foarte bune, culminand cu victorii în cursele și tururile din campionatul intern. Este admis la Facultatea de Filologie şi la Facultatea de Drept ale Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, dar abandonează cursurile în 1964, acelaşi lucru întâmplându-se şi cu studiile la Facultatea de Medicină, doi ani mai târziu.

Cum debutase în presa literară încă din 1968 (revista Luceafărul), lucrează ca tehnoredactor la revista Cronica (1968-1975). Semnând cu pseudonimul Ioana Solescu, în 1974, publică la Editura Dacia din Cluj romanul poliţist Epilog pentru alţii, apărut într-un tiraj de neimaginat pentru un debutant (102.940 exemplare). Lucrează apoi ca instalator, în construcţii, din 1976 revenind în Bacău, unde se angajează la Întreprinderea Poligrafică, pe post de corector.

În 1984 îi apare, la Editura Cartea Românească, al doilea roman – Îmbunătăţirea funciară -(40.000 exemplare), distins în 1985 cu Premiul Uniunii Scriitorilor, dar refuzat cu ostentaţie de autor. Fiind un permanent disident al regimului comunist, trei ani mai târziu este anchetat de Securitate și trimis la închisoare pentru instigarea muncitorilor de la tipografia băcăuană, iar cu puţin timp înainte de căderea regimului comunist, la începutul lui decembrie 1989, publică romanul Antonie şi ceilalţi (Editura Cartea Românească, 35.000 exemplare), o parabolă a puterii totalitare.

În ianuarie 1990 e ales preşedinte de sindicat al tipografilor băcăuani, dar în februarie se transferă la noul cotidian Deşteptarea, unde stârneşte dispute şi răscoleşte patimi în urma articolelor publicate. Trece pentru o scurtă perioadă în redacţia săptămânalului Pur şi simplu, unde e redactor-șef adjunct, colaborează la Cuvântul românesc (Canada) şi la alte publicaţii în limba română din S.U.A., la săptămânalul Moldova (Bacău) şi, în 1992, editează în calitate de redactor-șef săptămânalul Opinia băcăuană.

Din octombrie acelaşi an trece conservator la Muzeul de Artă, răspunzând de Casa Memorială „Nicu Enea“, a pictorului despre care va da tiparului, în 1997, volumul Nicu Enea – Radiografia unui destin artistic (Muzeul Judeţean de Artă Bacău). În 1993, publică cu pseudonimul Lester Fulbright, la Editura Saltic Prodcom Bucureşti, romanul Fiul, în 5.000 de exemplare, iar un an mai târziu îi apare, în Franţa, eseul politic Atlantida română, republicat ulterior de Editura Fabienne (Belgia, 1994). În 1993 a început elaborarea unui studiu amplu despre prejudecăţile misticismului ştiinţific, publicat în 1999, la Editura Saeculum I.O. Bucureşti, sub titlul Semnele Apocalipsei şi lansat, în mod ostentativ, într-o staţie de autobuz din Bacău.

Acestor cărţi li se alătură volumul de proză fantastică Ultimele ştiri despre gepşi (Editura Plumb, Bacău, 1998), trilogia utopică alcătuită din Isus la Bucureşti (Utopia credinţei, Editura Deşteptarea, Bacău, 2000), Adevăratul Eden (Utopia politicii, Editura Diagonal, Bacău, 2001) şi Religia minciunii (Utopia raţiunii, Editura Cronica, Iaşi, 2002), distinsă un an mai târziu cu Premiul Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor pentru proză, romanul de dragoste Gara Milano (Editura Princeps Edit, Iaşi, 2004), ce a cunoscut și o versiune italiană, Formula supravieţuirii (Editura Deşteptarea, 2009), Spre Vest prin Nord Est – Afacerea Chardonnay (idem, 2012), Patru meditaţii despre predestinare (Editura Docucenter, Bacău, 2013), Conspiraţia iudaică şi alte arătări (idem, 2015) și Mesaj către manechine (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2018). Este inclus, de asemenea, cu proză în antologiile Ateneul scriitorilor (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2008), Bacăul cultural – 600. Antologia plumb, 2008 (idem, 2008), Retrospective 2 (Editura Fundației Culturale Cancicov, Bacău, 2008) și Sub semnul lui Bacovia: antologie pentru „mâine și mai mâine“ (Editura Art Book, Bacău, 2015). Din zecile de articole, cronici de artă și eseuri risipite de-a lungul anilor prin revistele Cronica, Convorbiri literare, Ateneu, Vatra, Steaua, Plumb, Meridian 27, Vitraliu, ziarele deja amintite şi Tineretul liber, s-ar putea alcătui, oricând, mai multe cărți de publicistică, dar se pare că nu le-a venit rândul.

Aidoma altor scriitori, tentaţia politicii nu l-a ocolit, fiind ales în 1992 preşedinte al Organizaţiei Judeţene a PAC, din care va demisiona un an mai târziu. Deși înainte de 1989 era unul dintre animatorii Cenaclului Artelor de la Casa de Cultură a Sindicatelor „Vasile Alecsandri“ și al dezbaterilor organizate în propria casă, în ultimii ani s-a izolat la masa de scris, rareori ieșind din universul său, așa cum s-a întâmplat în 2015, când și-a răstignit cărțile pe o cruce în fața Prefecturii, urmând să le încendieze în semn de protest pentru penalii pseudoscriitori. Membru al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor, a putut fi zărit doar la activitățile acesteia și, din când în când, la concertele soției, pianista Ozana Kalmuski. Pasionat de natură și excursii, a valorificat timpul liber în drumeții sau incursiuni în Muntii Făgăraș ori cultivându-și pământul cu flori, grâu și plante aromatice, care nu lipseau din casa refăcută cu propriile mâini și cu spiritul său de gospodar desăvârșit.

Experimentând decenii în șir Formula supravieţuirii, ne-a lăsat moștenire un model de luptă înpotriva impostorilor de orice fel, mai multe formule literare și o operă ce abia de acum se impune a fi cercetată cu o mai mare atenție. Fie ca memoria să-i fie veșnică!

Cornel GALBEN

Soția scriitorului a transmis:

“Poza din aprilie 2015. Aceasta este crucea pe care si a răstignit cartea Conspiratia iudaica si alte aratari, ca forma de protest fata de penalii pseudoscriitori.