– data naşterii: 14.08.1950

– localitate: Buzău

– anul primirii în USR: 2008

– publicaţii:

– activitate, distincţii, premii:

Magistrul de franceză (cu „post.universitare” la „Centre Internaţional” Sevres/Franţa), buzoianul Nicolae Pogonaru (n. august 1950) a debutat cu poezie (Efectul de seră, 2002) după care au urmat volumele: Viaţa-n bloc; F.M.I.; (Banc) Note informative; Cocktail. Remarcabilă este şi activitatea de eseist, traducător, publicist şi redactor de reviste.

„Este vorba despre o poezie încărcată de lirism, pur, imaculat, pur cum zice poetul. Dar şi de unele note de o gravitate aparte. Pentru că indiferent de ceea ce s-ar întâmpla Nicolae Pogonaru face parte din acei poeţi din stirpea interbelicilor de la revistele de avangardă in ciuda faptului că versul pare simplu şi mesajul decodificat. E un poet pentru care cuvintele sunt batistele lui, fluturate către semeni”

(Dumitru Ioan Dincă).

„Versul lui Nicolae Pogonaru a crescut pe un fond polemic ireductibil, gluma sa este în fond tragică. El strigă fără inhibiţii precum copii lui Andersen „regele e gol”! Ştiam cu toţii acest lucru dar din laşitate ne facem că nu înţelegem.” (Viorel Dinescu)

„Nicolae Pogonaru e prin excelenţă un poeta-civis mundi, discursul său parodic, badin şi grav în acelaşi timp, încercând o exorciare a cititorului, atunci când îi spune pe nume urâtului existenţial pe care civilizaţia aşa-zisă modernă îl generează şi o face să prolifereze  necontrolat în univers. Discursul său autogenerator izvorăşte din dragoste creştină faţă de năpăstuiţii adunaţi la polul cel numeros al societăţii ce-şi pierde tot mai mult reperele călăuzitoare.”(Ion Roşioru)

„Universul tematic al lui Nicolae Pogonaru e dominat de simbolurile mizeriei morale şi materiale în care a trebuit nu să trăim, ci să supravieţuim. Poetica tomberoanelor care sufocă spaţiul şi aşa strivitor al oraşului de provincie,  poetica navetei umilitoare de la oraş la ţară, a dispreţului muncitoresc ori înalt tovărăşesc, faţă de orice exteriorizare intelectuală, ori dorinţa de evadare devine în hiperluciditatea poetului, receptiv la toate semnalele aneantizării eului uman, o sursă inepuizabilă de efecte poetice.”

(Gheorghe Ene)