ARTICOL PE FACEBOOK DE PROF. DAN GRĂDINARU:

„GEORGE BĂLĂIȚĂ (n. 15 aprilie 1935, Bacău – duminică 16 aprilie 2017, București) este unul dintre prozatorii valoroși ai generației antiproletcultiste prin romanele ”Lumea în două zile” (1975) și ”Ucenicul neascultător” (1977).

Un fragment de ”autobiografie”: “Candidat la studenţie şi student de profesie: drept, litere, medicină, agronomie, chimie alimentară. Boemă, aspre experienţe de viaţă, trecătoare îndeletniciri: antrenor de gimnastică, desenator tehnic, profesor suplinitor, tehnician, funcţionar, muncitor necalificat. Lecturile masive, devoratoare, haotice începute în copilărie şi niciodată întrerupte devin normă şi sens. Singur, fără mediu literar, fără mentori, fără admiratori, fără invidioşi, fără chiar, în atâtea cazuri benefică, amintirea unui dascăl charismatic. Foarte puţini prieteni cărora le citeşte povestirile, scrise noaptea pe colţul unei mese, contemplat de un şoarece şi un păianjen”.

GEORGE BĂLĂIȚĂ: UCENICUL NEASCULTĂTOR

Până la Naum (Capdeaur, n.n.) drumul e lung și întortochiat. Straturi minerale succesive. Șiruri de încăperi neluminate. Orașe mari și mici. Țărani, boieri, târgoveți, precupețe, lefegii. Trecutul cu nesfârșitele lui tunele. Sunt ochiuri de apă adânci, bălți secate, urme înșelătoare pe zăpadă, lumina rătăcind pe un colț de stâncă, luciul primejdios al mușchiului verde și moale care acoperă moara și hanul. În cele din urmă înalta magistratură a minții și duioșia nesfârșită a sufletului. Vântul care suflă într-un fluier. O întâmplare și o roată care se tot învârtește. Un ban de argint pe care o mână subțire albă îl aruncă în iaz. O gâscă sălbatică lovind cu o mare putere înceată, aerul înghețat. Ca într-o veche litografie afumată, un tânăr stă la pândă într-un hățiș. Are jambiere cafenii, o haină scurtă cu multe buzunare și catarame, nici strâmtă, nici largă, cartușiera plină, firește, pușcă și o pălăriuță de culoarea ferigii uscate, iar în șnurul împletit și legat în așa fel încât borul să n-o ia razna este înfiptă o pană de cocoș. Un personaj de operetă sau ceva mai serios?! Se aude un corn adevărat de vânătoare sau hăitașii sunt doar coriști în vacanță la iarbă verde, și unul murmură din Freischütz cu nasul în cana cu bere? Poate e ceva și mai serios? Poate chiar tânărul Weber șonticâind cu un șiret desfăcut și o pușcă fără cocoașe, țeava ca o pâlnie, miop și neîndemânatec sperie vânatul, se tot foiește, rupe crengile cu bocancii lui prea grei, se lovește de trunchiuri, râde ca un ageamiu când descoperă o ciupercă albă? Trece u n nor întunecat, ceața se sparge în goluri adânci. Nevăzut, Naum rămâne la pândă. Un martor al nopții, un călător sub luna plină, după ce fusese un cetățean al zilei? Sau numai un ucenic? Ucenicul neascultător?…” (frag. din ”Ucenicul neascultător”, p. 18)

PETRU CIMPOEȘU: ADIO, DOMNULE BĂLĂIȚĂ (…) Oficial, data sa de naştere era 17 aprilie, dar o aniversa oarecum în secret pe 15 aprilie, fiindcă tatăl său îi spusese mai demult că i-ar fi înregistrat naşterea cu o întârziere de două zile. În Vinerea Mare, pe la patru după-amiază, m-a sunat ca să-mi mulţumească pentru bucăţica de miel pe care i-o trimisesem, aşa cum obişnuiam de mai mulţi ani – mai precis, din momentul când încetasem să mai mănânc miel de Paşte, fiindcă îmi spusese cineva că mielul e copilul oii, iar când îl iei de la mama lui, ea behăie amarnic şi îl caută apoi ore în şir prin toate cotloanele… Mă rog, între timp, criza asta de sentimentalism mai diminuase. Mă aflam în grădină, tocmai terminasem de curăţat câţiva butuci de vie şi, când am văzut pe ecranul telefonului numele Bălăiţă, am tresărit temându-mă că uitasem să-l sun de ziua lui. În ultimele săptămâni vorbiserăm la telefon ceva mai des decât de obicei, după ce aflasem că avea probleme la un picior, cărora medicii nu reuşeau să le dea de capăt. Pe fondul unei mai vechi flebite, complicată de insuficienţa venoasă, apăruse o eczemă care îi subţiase într-atât pielea încât o hemoragie era oricând posibilă şi chiar se întâmplase de câteva ori, vederea sângelui prelins pe parchet speriind-o teribil pe doamna Lucica. M-am interesat încă o dată de problema lui cu piciorul, l-am întrebat dacă a fost la medic şi ce tratament i-a prescris acesta, căutam să-l ajut în vreun fel, fără să-l pot ajuta propriu-zis. Părea într-o formă bună. Tocmai aflase de la fiul-său bancul cu Picasso şi se grăbi să mi-l spună. Picasso vrea să-şi facă o casă de vacanţă, stă de vorbă cu un constructor, îi schiţează pe o hârtie cam cum ar vrea să arate casa, iar la urmă îl întreabă de preţ. La care acela îi răspunde: nu vă costă nimic, doar semnaţi-mi desenul ăsta cu schiţa casei! – izbucni în râs, două, trei hohote. Am râs şi eu puţin, din politeţe, cu impresia că mai citisem pe internet ceva asemănător. Pe urmă, am comentat un pic împreună prestaţia unui anumit personaj public, iar eu am ţinut neapărat să fac pe deşteptul spunându-i că, după părerea mea, corectitudinea politică este o specie de sentimentalism. Ehei, dacă ar fi numai asta!… Îi plăcea bârfa, sau mai degrabă şueta. Pe un dulap din bucătărie lipise un citat cules din metroul new-yorkez: Să nu ai încredere în oamenii care urăsc bârfa şi n-au purtat niciodată blugi. La ora aceea, moartea era o ipoteză îndepărtată, improbabilă. A doua zi, spre seară, când l-am sunat pentru a-l felicita de ziua lui, era internat în spital pentru o durere în piept. Medicii îi descoperiseră pleurezie la unul din plămâni, poate şi pneumonie. Vorbea cu dificultate, cred că îi puseseră un aparat de oxigen, dar, câtuşi de puţin îngrijorat, ţinu să-mi spună (încă o dată) bancul cu Picasso. L-am oprit, amintindu-i că mi-l spusese cu o zi înainte. De unde pneumonie? Nu mai ieşise din casă de câteva săptămâni, n-avea chef – descoperise că „n-am chef” este un răspuns foarte potrivit atunci când eşti întrebat de ce refuzi sau nu vrei să faci ceva, îl amuza. După succesul cu „Învoiala”, îi revenise pofta de scris, se adâncise în lucrul la volumul al doilea al „Ucenicului neascultător”, lumea din jur aproape că nu-l mai interesa. Lucra noaptea, ziua dormea până după prânz, era mulţumit şi spera să-l termine cât mai curând. S-a dus la spital doar fiindcă îl durea ceva în piept, nici n-ar fi vrut să se interneze, însă medicii au insistat că trebuie să rămână sub control. Mi-a vorbit despre toate acestea doamna Lucica, în dimineaţa următoare, când m-a sunat să-mi spună că murise. În zori, când încă nu se luminase de ziuă.

FOTO GEORGE BĂLĂIȚĂ AMENINȚÂND CU BASTONUL pe dușmanii literaturii ro., poate și moartea care l-a luat când a vrut ea, în zorii zilei de duminică 16 aprilie 2017. Îl știam de multă vreme și ultima oară l-am văzut pe 3 iunie 2016, când am forfecat împreună vreo două ceasuri la Bookfest, la standul editurii mele, literatura și politica.” prof univ. dr. Dan Grădinaru