In memoriam Octavian Voicu (1940- 2005)

iunie 3, 2021 în In memoriam de administrator

OCTAVIAN VOICU, cu numele real Constantin Puşcuţă, s-a născut la 28 octombrie 1940 în satul Viforeni, ( comuna Ungureni ) din judeţul Bacău,fiul Tasiei si al lui Vasile Puscuta a devenit, din anul 1966, prin pseudonim literar, Octavian Voicu. A urmat cursurile primare la școala din Viforeni intre anii 1948-1952 iar începand cu anul 1952 -1955 urmează ciclul II la școala din comuna Secuieni. In anul 1955 participă la cenaclul literar al școlii și incepe să scrie primele poezii .Octavian Voicu continua studiile la școala medie nr.1 de băieti din Bacău intre anii 1955-1960 . Lucrează perioade scurte pe șantier iar în anul 1960 revine in satul sau natal ca profesor suplinitor până în anul 1961.

Intre anii 1961-1966 urmeaza Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (teză de licenţă: „Poezia lui Ion Barbu”). In perioada facultății in anul 1964 debuteaza publicistic în revista „Luceafărul” (nr. 16, 1 aug. 1964, p. 😎, cu un grupaj de versuri („Cântec de leagăn pentru sora mea…”, „Pădurea pe care o ştiu din copilărie…”, „Mai trimite-mi, mamă, o carte”, „Ploaie cu soare”). Intre anii 1966-1968 il găsim profesor Şcoala la generală Bijghir, din comuna Buhoci, judeţul Bacău și publică în revista „Ateneu” (decembrie 1967), cu pseudonimul Octavian Voicu, un grupaj de şase poezii. Octavian Voicu incepand cu anul 1968-1969 il gasim ca bibliograf in cadrul Institutului Pedagogic din Bacău iar in anul urmator ca referent si secretar literar in cadrul Teatrului Bacovia din Bacău .In anul 1973 debutează la editura Junimea cu volumul de versuri „Ce întemeiază privighetoarea” și devine membru al Uniunii Scriitorilor din România in anul 1978 . Octavian Voicu intre anii 1985-1992 este secretar literar si director la Teatrul de Animaţie Bacău și după care devine între anii 1992-1994 , Consilier Teritorial la Inspectoratul de Cultură din Bacău . Este ales Secretar literar la Teatrul pentru Copii şi Tineret „Vasile Alecsandri” din Bacău intre anii 1996-2000 . Participă la viaţa literară şi culturală a Bacăului, moderând, o perioadă, activitatea Cenaclului „Avangarda XXI” al Fundaţiei „Georgeta şi Mircea Cancicov”, prezentând expoziţii şi cărţi ale scriitorilor băcăuani. In anul 2003 Biblioteca Judeţeană „C. Sturdza” Bacău editează volumul biobibliografic „Octavian Voicu”, alcătuit de Viorel Savin şi Liliana Cioroianu. La 7 ianuarie 2005 încetează din viaţă, în urma unei suferinţe îndelungate si este înmormântat la Viforeni, in satul natal. Şcoala gimnazială nr. 1 din Bacău primeşte numele „Octavian Voicu” iar in mai 2006 i se acordă, post-mortem, titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Bacău. Rămane in spatiul cultural băcăuan cu volumele sale: Ce întemeiază privighetoarea (1973); Viaţa pe rod (1975); Cât eşti lumină (1979); Cartea locului (1986); Eu sunt, tu eşti, El Este! (1998); Pagini alese (2000); Cartea lui Copil Împărat (2002); Cartea privirii (2003) si Lumea are glas (roman).

Dintr-un articol în ziarul Deșteptarea – Gheorghe Bălțătescu:

Născut la 28 octombrie 1940, la Viforeni, judeţul Bacău, a avut o singură profesie, de „rob al poeziei”. Om al cetăţii şi om al cărţii, „privighetoarea de la Viforeni” înseninează spaţiul cultural băcăuan cu volumele sale: Ce întemeiază privighetoarea (1973); Viaţa pe rod (1975); Cât eşti lumină (1979); Cartea locului (1986); Eu sunt, tu eşti, El Este! (1998); Pagini alese (2000); Cartea lui Copil Împărat (2002); Cartea privirii (2003), devenind astfel membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Octavian Voicu este primul care realizează inventarul obiectivelor de cultură şi patrimoniu al judeţului Bacău, iar pentru întreaga activitate, în 2006, este declarat Cetăţean de Onoare, post mortem, al municipiului Bacău, o şcoală de Bacău îi poartă numele, iar activitatea lui literară şi artistică este continuată prin Asociaţia Culturală „Octavian Voicu”.
În semn de omagiu, redăm una dintre ultimele lui poezii:
„Când va fi să trec la vămi,/ Doamne, lasă-mă cu flori,/ Multe-n păr şi-n braţe multe,/ Şi multe la subţiori.// Vreau cu ele să corup/ Pe oculte îngere –/
Să-mi asculte-o plângere/ Ce-mpotriva nimănui/ O aveam de mult s-o spui.// Când va fi să trec la vămi,/
Doamne, lasă-mă cu iarbă,/ Din poiana de desculţ/
Sunt un prunc, deşi am barbă.// Căci va trebui să-mi pun/ Aşternut pe pietre reci,/ Doamne, nu-i uşor să-ţi faci,/ Aşternut pe sub poteci.”

(Când va fi. Octavian Voicu)