Filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor din România este alături de colegii scriitori la despărțirea întru veșnicie de cel care a fost Președintele Uniunii Scriitorilor din România, academician NICOLAE MANOLESCU și transmite condoleanțe familiei, colegilor, prietenilor și literaturii române. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Moartea domnului Nicolae Manolescu, (27 noiembrie 1939 – 23 martie 2024)

Sâmbătă, 23 martie 2024, o veste neagră a cuprins lumea literară din țară: a murit academicianul, președintele Uniunii Scriitorilor din România, criticul literar  lider din ultima jumătate de secol, profesor universitar NICOLAE MANOLESCU.

Multe plângeri și deplângeri, multe amintiri dar și detractori vocali care au găsit un nou prilej să-și arate rivalitatea și colții, ceea ce, în ultimul deceniu a lumii literare, nu a avut cum să nu-i afecteze inima celui care a fost mâna de fier în menținerea Uniunii la standardele înființării ei.

VARUJAN VOSGANIAN: „JOI 15 martie 2024

Ședința Consiliului Național al Uniunii Scriitorilor

Nu știam că era ultima oară când îl vedeam pe Nicolae MANOLESCU.

Nu au trecut nici zece zile de atunci…

A plecat dintre noi un om bun, un erudit, un spirit viu, un mare critic și istoric literar.

De câteva ore el a părăsit lumea celor vii pentru a intra direct în istorie.

Regret și recunoștință pentru tot ce am învățat de la el și din cărțile sale, din cronicile săptămânale pe care le citeam încă din liceu…

Suntem deocamdată prea aproape pentru a-l evalua cum se cuvine. Să se mai stingă patimile, să jubilăm pentru ceea ce a oferit literaturii române și identității noastre culturale.

Rămas bun, Domnule Nicolae Manolescu!”

HORIA GÂRBEA: In Memoriam Nicoae Manolescu

„Uniunea Scriitorilor din România anunță cu profundă durere încetarea din viață a academicianului Nicolae Manolescu (1939-2024), Președintele Uniunii Scriitorilor, director al săptămînalului „România literară”, critic și istoric literar de mare reputație, una dintre cele mai mari personalități ale literaturii române din toate timpurile.

Nicolae Manolescu s-a născut la 27 noiembrie 1939, Râmnicu Vâlcea. Părinții săi au fost profesori de liceu. În anul 1953, după arestarea părinților din motive politice, a fost înfiat de bunicul matern și a luat numele acestuia. În 1956, Nicolae Manolescu a absolvit studiile preuniversitare la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu. În 1962 a devenit licențiat al Facultății de Filologie a Universității din București. A obținut titlul de Doctor în Litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu la Universitatea din București, în anul 1974. Teza de doctorat a stat la baza cărții sale Contradicția lui Maiorescu. A fost cadru didactic al Universității din București, Facultatea de filologie, numită apoi Litere, din 1963. Nefiind membru al partidului comunist a devenit profesor titular abia în 1990. A fost cronicar literar al revistei Contemporanul din 1962 până în 1972, apoi al revistei România literară din 1972 până în 1989. A condus această revistă din 1990 pînă în ultimele zile de viață. În 1997 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, devenind ulterior membru titular, în 2013.

A fost Președinte al Uniunii Scriitorilor din România, ales în 2005, reales în 2009, 2013, 2018 și ultima dată în mai 2023, fiind personalitatea care a ocupat cel mai mult timp această funcție.

Între 1997-2000 a realizat talk show-ul cultural Profesiunea mea, cultura, la Pro TV. În 2006 a fost numit în funcția de ambasador al României la UNESCO pe care a ocupat-o mulți ani.

A debutat editorial cu volumul Lecturi infidele în anul 1966. A publicat numeroase lucrări de critică și istorie literară, ca și de memorii, precum și strălucitoarele tablete intitulate Teme, adunate în șapte volume. Rămîn fundamentale cărțile sale : Contradicția lui Maiorescu, Sadoveanu sau utopia cărții, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc. Opera sa fundamentală o reprezintă Istoria critică a literaturii române – 5 secole de literatură (2008, ediția a doua revăzută apărînd în 2020). Activitatea de critic și istoric literar a lui Nicolae Manolescu, acoperind peste șase decenii, a exercitat o influență importantă asupra literaturii române, începînd din anii 1960 și pînă astăzi. Generația literară 60 îi datorează în bună măsură impunerea ei în literatură. În calitate de coordonator al Cenaclului de Luni (1977-1983, cînd a fost desființat de autoritățile comuniste) a fost esențială pentru schimbarea de paradigmă literară adusă de Generația 1980.

În domeniul politic, Nicolae Manolescu s-a implicat imediat după revoluția din 1989. A fost membru fondator al Alianței Civice. A fost președinte al Partidului Alianța Civică (PAC), din iulie 1991. Partidul său a fost membru al Convenției Democrate Romane, pe listele căreia Nicolae Manolescu a fost ales, în septembrie, ca senator de Sibiu, în legislatura 1992-1996. În cadrul Alianței Național-Liberale, a fost desemnat candidat la președinția României. Ulterior PAC a fuzionat cu PNL (1998), iar Nicoae Manolescu s-a retras din politică în anul 2000.

Pentru activitatea sa, a fost decorat cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în rang de Mare Cruce, cu Ordinul național „Steaua României” în rang de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român, și cu medalia și titlul „Officier de l’Ordre des Arts et des Lettres”, din partea Ministerului Educației Naționale, Învățământului Superior și Cercetării din Franța.

A fost numit Profesor Emerit al Universității București. A devenit Doctor Honoris Causa al Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău și al altor universități din țară. Din data de 14 ianuarie 2017 a devenit Doctor Honoris Causa al Universității din Bălți, Republica Moldova.

Nicolae Manolescu s-a identificat cu literatura română, a fost în permanență în centrul literaturii vii, a fost îndrumător a sute de studenți și doctoranzi, ca profesor, precum și al tinerilor scriitori din mai multe generații. Ca om politic și ziarist de atitudine a militat pentru democrație și libertate.

Prin dispariția lui Nicolae Manolescu, cultura română suferă o grea, ireparabilă pierdere.”

DANIEL CRISTEA-ENACHE: „Încă o zi neagră pentru cultura română

“S-a stins din viață Nicolae Manolescu, cel mai important critic și istoric literar român de după Al Doilea Război Mondial.” — Mircea Mihăieș

Dumnezeu să-l odihnească pe Criticul unei epoci ”

PAUL CERNAT: „ Încă încerc să mă obișnuiesc cu ideea. Poate mi s-a părut, poate am avut o halucinație.

Cred de fapt că, „fiu rătăcitor”, am fost mai aproape de el decît îmi imaginam. Și instinctiv, am simțit nevoia să iau distanță de teamă că „la umbra marilor copaci nu crește iarbă.” Lider și combatant prin vocație, a vrut să rămînă, pînă la sfîrșit, în furtună, la cîrma instituției literaturii române (ce-a mai rămas din ea): la România literară, și la Uniunea Scriitorilor, într-o lume pentru care autoritatea critică nu mai există, a cărei schimbare îl neliniștea și cu care nu era de acord. Ce se va alege din lumea pe care a păstorit-o atîtea decenii, vom vedea. Va trebui să învățăm să trăim în absența lui Nicolae Manolescu. Dumnezeu să-l odihnească în pace.

Rămas bun, domnule Profesor. Rostul spiritului critic în care ați crezut merită apărat, orice ar fi.”

DILEMA:

„In memoriam Nicolae MANOLESCU

S-a stins din viață un om care a făurit generații de literați și care a lăsat în urmă o operă monumentală. Nicolae Manolescu rămîne un nume emblematic pentru o epocă, un om și un profesor de care discipolii, studenții și cititorii lui își vor aminti cu admirație. Membrii redacției Dilema sînt alături de familie, prieteni și de toți cei pentru care întîlnirea cu profesorul Nicolae Manolescu a fost decisivă.

Reluăm aici un interviu mai vechi cu N. Manolescu:

“Scriitorii noștri mari au avut nevoie să fie apărați și criticii importanți, ca Maiorescu, de pildă, au făcut-o. Nivelul general, mediu, de cultură al lumii românești nu a fost niciodată foarte ridicat. Masele nu fac cultură. Elitele fac cultură și, eventual, această cultură se propagă mai mult sau mai puțin în mase. Dacă începem să credem că masele fac cultură, atunci nu de cultură vorbim, ci de divertisment.”

 ADRIAN ALUI GHEORGHE:

„Este foarte greu de gestionat plecarea atât de grăbită a lui Nicolae MANOLESCU …!

Pentru literatura română postbelică nu a fost doar un critic literar, a fost CRITICUL!

A redefinit, a impus și a apărat statutul de scriitor într-o epocă și într-o lume, cea românească, în care ”politicul dâmbovițean” părea să elimine tot ce ținea de cultură, ca factor ”iritant”.

Moștenirea literară, critică și eseistică, a lui Nicolae MANOLESCU, acoperă o epocă, o definește, o fixează în istorie.

Până și contestatarii lui Nicolae Manolescu, tot mai inconsistenți ca mesaj în vreme, pierd motivația cu care își alimentau nu spiritul polemic, ci umorile și idiosincraziile.

Șocul resimțit de literatura română, de societatea românească de azi, prin plecarea lui Nicolae MANOLESCU, poate fi atenuat doar printr-o întoarcere, scriitor și cititor, la valorile culturale care dau relief, identitate, sens, greutate lumii noastre.

Scriitorul român, cititorul român trebuie să creadă în literatura română ca într-o religie. Cred că toată viața și opera lui Nicolae MANOLESCU sunt subsumate acestui deziderat!

PETRUȚ PÂRVESCU:

„un poem în amintirea lui nicolae manolescu

(27 noiembrie 1939 – 23 martie 2024)

nicolae manolescu a murit

Dumnezeu să-l odihnească în împărăția cerului!

nicolae manolescu nu a murit

Dumnezeu să-l țină în memoria literaturii române

lângă alți mari oameni de cultură

de la grigore ureche la eugen simion și dinu săraru

eu nu am fost prietenul lui

nici dșumanul lui

pentru mine a fost un om cumsecade

l-am cunoscut prima dată la cenaclul de luni

am băut chiar o cafea cu domnia-sa

am și un autograf pe istoria literaturii române

prima ediție în care au intrat și mircea și alți prieteni

aș fi putut să am cu nicolae manolescu măcar o fotografie

da nu am

astăzi aș fi pus-o pe facebook să vedeți și voi

că nu spun prostii

că nu mă laud degeaba

nicolae manolescu a avut foarte puțini prieteni

toți prietenii se pregătesc acum de funeralii

unii bârfesc alții aduc flori alții varsă o lacrimă

alții ca și mine nu au fotografii

la uniune se anunță alegeri

regele a murit

trăiască regele

Dumnezeu să te ierte nicolae manolescu!

tu ai trecut rubiconul

slavă ție

noi mai rămânem oleacă pe-aici

cu bunele și cu relele noastre

contemporanii tăi neînțeleși!”

AMINTIRE . CRISTINA ȘTEFAN

La alegerile din 2018 , la sala Ateneu din Bacău, Nicolae Manolescu a venit însoțit de Daniel Cristea-Enache și alți colegi de la centru. Stăteam în ultimul rând, neavând nicio chemare să candidez real, doar să fiu acolo în lista candidaților la îndemnul lui Calistrat Costin. Mare spaimă când cineva a început un scandal dându-l jos de pe scenă (candidezi tu la Bacău?) pe academicianul Nicolae Manolescu. Rușine. Penibil mare.  În fine, alegerile s-au încheiat cu chiu cu vai și mă gândeam că filiala  noastră nu va mai intra în veci în grațiile centrului. Am ieșit afară cu gând să-mi liniștesc migrena cu o țigară…nu era nimeni, toată lumea dezbătea …puterea nouă. Ce putere? poate munca voluntară, mai bine. Se deschid ușile mari și văd un bărbat, mergând cu umerii aplecați, spre stradă. Singur. Abătut.  E Manolescu și în impulsul meu,  am fugit după el. Domnule Președinte, domnule Președinte, plecați? – Da, nu mai am ce să fac aici. S-a votat.- Vreau să vă mulțumim că ați venit la Bacău, cu toată admirația noastră pentru ceea ce reprezentați în literatura și cultura română…și nu mai știu ce am îngăimat acolo. Un gest mic, menit a fi reparatoriu.  Mi-a zâmbit larg, – Și eu vă mulțumesc. Succes în anii ce vin!

Eram singuri, pe trotuar. Mi-a strâns mâna … În acel moment, am simțit din plin absurdul vieții noastre literare de azi, avându-l așa de aproape pe cel care și-a dedicat viața și marea știință valorii literare. Rămas bun, domnule Manolescu! ” 

consemnează CRISTINA ȘTEFAN

Daniel Sascău. artist, poet, Bacău – pe Facebook:

„La Neptun, în 2017 domnul Manolescu m-a oprit din citit și mi-a spus: Puștiule, opreste-te din citit și lasă-mă să citesc în locul tău poezia. Este evident că nu poți. Venisem acolo la invitația Uniunii Scriitorilor din Bacău, unde trebuia să imi citesc propria poezie, nu va imaginați că citeam Bocaccio sau Dante, propria poezie. Problema la momentul citirii era că erau 60 de oameni în camera aceea, foarte apropiați unii de alții și o masă lungă unde se afla un juriu. Până am citit eu, am luat parte la măcelul celorlalți și când mi-au strigat numele nu am mai știut efectiv ce caut acolo. Domnul Manolescu era un tip satiric și cu o abordare critica aspră și asta m-a apropiat de valorile lui într-un mod exotic. Era bizara varianta sa de om, greu de înteles până la momentul când a explicat ce făcuse domnia sa de-a lungul vieții în câteva rânduri aruncate prin sală. Mi-a citit domnul Manolescu poezia pentru că eu nu reușeam să îmi controlez nici vocea nici picioarele. A citit frumos ăi cu respect poezia unui tip care nici măcar nu făcuse din asta un motiv pentru care ar fi trebuit să se afle acolo, între atâția scriitori consacrați. M-am bucurat și am mulțumit ca un copil duhovnicului său. Am primit si un premiu acolo, trebuia sa scot un volum intreg de poezii, (au stricat un premiu pe un om ce avea doar 20-30 de poezii toată viața și din alea vreo 10 ok). Mai apoi, la masă, am văzut un alt Manolescu, unul ridicol de copilăros și cu un mod de a trata pe toată lumea în joaca: Cred ca a și specificat faptul că ii place ideea de joc între oameni. Cred că domnul Manolescu este singurul om care a citit poezia mea în fața altora și cred că e singurul pe care l-am auzit să spună lucruri amuzante și interesante despre ea. Multumesc domnule Manolescu, multumesc doamna Cristina Ștefan pentru ocazia unica de a întâlni un om remarcabil.”

Paul Cernat la plecarea lui Nicolae Manolescu:

Muzeul Naţional al Literaturii Române

  · „A plecat dintre noi fulgerător, în urma unui infarct, Nicolae Manolescu, unul dintre cei mai importanți critici literari ai literaturii române dintotdeauna. În ciuda vârstei înaintate, era o prezență publică și intelectuală foarte vie: președinte al Uniunii Scriitorilor din România, director al săptămânalului acesteia, România literară (pe care l-a condus vreme de 34 de ani, după ce i-a fost cronicar en titre).S-a născut pe 27 noiembrie 1939 la Râmnicu-Vâlcea, în familia unor profesori de liceu cu opțiuni liberale. Tatăl, Petru Apolzan, fusese numit profesor de filosofie la Sibiu pe locul lăsat vacant de Emil Cioran, plecat la Paris. Mama, Sabina, a fost profesoară de franceză, printre elevii ei numărându-se și Virgil Ierunca. Adolescența și tinerețea i-au fost marcate de condamnarea politică a părinților, ca urmare a unei erori judiciare; viitorul critic va fi înfiat de bunicul matern, schimbându-și, cu această ocazie, numele. În 1962 devine licențiat al Facultății de Filologie a Universității din București cu o teză despre Dimitrie Anghel condusă de profesorul Dumitru Micu – care îi va gira debutul în volum, cu tributul Literatura română de azi. 1944-1964 (1965), scris în colaborare. Adevăratul debut editorial îl reprezintă însă culegerea de eseuri din 1966, Lecturi infidele, unde tânărul critic forțează la maximum limitele liberalizării post-staliniste, începând chiar cu titlul sfidător, memorabil. Cu același aplomb participă, în anii următori, la principalele „bătălii” ale generației sale, în prima linie a reabilitărilor estetice. În 1968, Antologia poeziei române moderne „de la Bacovia la Emil Botta” va genera, prin sumarul ei sfidător, un scandal politic, fiind dată la topit. O forțare a limitelor libertății permise de Sistem e și lucrarea de doctorat (Opera lui Titu Maiorescu) respinsă în 1970 din motive ideologice (publicată totuși sub titlul Contradicția lui Maiorescu) și admisă abia în 1974. Cartea conține, deopotrivă, un exercițiu hermeneutic strălucit (preponderent psihanalitic) și un credo critic, scris cu impetuozitate și farmec. Micul eseu monografic din 1976 despre Alexandru Odobescu nu a avut receptarea meritată. A avut-o însă Sadoveanu sau Utopia cărții, cea mai spectaculoasă relectură critică postbelică dedicată unui autor clasic român și cel mai bun refresh critic despre Sadoveanu. Debutul în calitate de cronicar literar datează de la începutul anilor 60, sub auspicii călinesciene și cu minimele concesii necesare epocii. Nonconformismul polemic, libertatea și directețea într-o lume profund inhibată, curajul verdictului tranșant, claritatea stilului și vioiciunea ideilor, refuzul dogmatismului scientist al criticii universitare, toate acestea și încă altele vor răspunde ulterior noului orizont de așteptare al publicului post-„obsedantul deceniu”; ele fac mereu diferența, impunându-l ca primus inter pares. Activitatea foiletonistică va deveni prodigioasă, întinzându-se pe mai bine de patru decenii. Manolescu a fost nu doar cel mai longeviv, ci și mai prestigios cronicar literar al literaturii române. Doar o mică parte (esențială) a cronicilor a fost reluată însă în volume (trilogia Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, 2001), proiectul editării complete a lor rămânând, din păcate, o himeră.Încă din facultate, viitorul critic a beneficiat de susținerea unor profesori și activiști „luminați” care-i vor sprijini, în anii liberalizării, cariera universitară. Principalul protector a fost emulul călinescian George Ivașcu. Om de presă experimentat și bun diplomat, acesta e artizanul transferului de la Contemporanul (unde Manolescu s-a afirmat) la România literară (unde va cunoaște deplina consacrare și face echipă cu cei mai valoroși critici de întâmpinare ai generației sale: Eugen Simion, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu, Mircea Iorgulescu). Din 1978, Manolescu girează, în calitate de lider al „Cenaclului de Luni” de la Literele bucureștene, nucleul dur al poeziei „generației 80”, pe care o legitimează în răspăr cu deriva neodogmatică a regimului ceaușist; interzicerea, în 1983, a cenaclului va contribui la aura sa opoziționistă, fără a se putea vorbi de disidență propriu-zisă. Experiența contactului cu elita noilor generații transpare în trilogia Arca lui Noe (1983) cel mai bun studiu despre romanul românesc și operă fanion a criticii autohtone; tipologia stilistică influențată de A. Thibaudet, L. Goldmann și E. Auerbach a făcut inclusiv carieră didactică; trebuie amintit faptul că, alături de Eugen Simion (principalul competitor), Manolescu a girat, încă din deceniul al nouălea, manuale de literatura română pentru licee, audiența cronicilor sale (susținute inclusiv de posturile occidentale de radio) fiind amplificată, astfel, la nivelul canonului didactic. Tot alături de Simion (și de Matei Călinescu, emigrat între timp în Statele Unite) el va arunca în irelevanță vechile bariere dintre critica de întâmpinare și cea universitară. A fost unul dintre cei mai iubiți profesori ai Literelor bucureștene; ținut două decenii ca lector în anii regimului comunist, devine „profesor plin” imediat după aceea, cursurile sale făcând, de fiecare dată, amfiteatre supraaglomerate.O performanță a lui Nicolae Manolescu – ca și a lui G. Călinescu, între interbelici – a fost de a acoperi, cu strălucire, întregul spațiu de joc al literaturii române: de la foiletonistică la monografia reevaluativă despre autori canonici, de la eseu (seria Temelor e o bijuterie a eseisticii literare autohtone) la studiile teoretice de anvergură aplicate prozei și poeziei. Chiar dacă nu se ridică la nivelul Arcei…, volumul Despre poezie (1987) a deschis drumuri, la noi, în teoria genului liric, lansând câteva formule memorabile (ex. cea a „poeților pereche”). O ridicare a mizei și o summa a criticii manolesciene va fi Istoria critică a literaturii române, al cărei prim volum, elaborat înainte de 1989, vede lumina tiparului abia în 1990. Abandonarea temporară a uneltelor, în 1993, vine ca o consecință inevitabilă a intrării în politica de partid. Abilul politician al literaturii din anii comunismului va încerca, idealist, să umple vidul de competență al politicii postdecembriste înființând un partid alternativ de esență civic-liberală (Partidul Alianței Civice); ratează, in extremis, candidatura la prezidențiale în 1992, reușind să atragă totuși în politica mare – pentru prima și singura dată după 1990 – o întreagă elită scriitoricească. Fără a avea pregnanța discursurilor parlamentare ale lui Titu Maiorescu, marele model, comentariile politice din epocă, parțial editate în Dreptul la normalitate. Discursul politic și realitatea (1991) rămân un document semnificativ. După patru ani de activitate parlamentară ca senator, eșecul dramatic la alegerile din 1996 duce însă la căderea în irelevanță a formațiunii. Manolescu părăsește viața politică – nu și pe cea publică. Se implică în susținerea manualelor opționale pentru limba și literatura română și polemizează pe mai multe fronturi (nu toate inspirate); admirator al lui Bernard Pivot, moderează talk show-uri de televiziune, „Profesiunea mea, cultura” de la PRO-TV fiind de referință. După 2004 capătă și funcții de reprezentare externă (ambasador al României la UNESCO din 2006); devine membru al Academiei Române și, eliberat de alte servituți, revine la Istoria critică…, pe care o finalizează în 2008 cu rezultate controversate. Replică a marii Istorii călinesciene din 1941, polemică și extrem de ambițioasă, sinteza manolesciană se resimte de pe urma elaborării în mai mulți timpi, nivelul scăzând vertiginos cu cât se apropie de prezent; următoarele ediții vor amenda parțial lacunele din prima. Remarcabile sunt în schimb paginile memorialistice din Viață și cărți (Cititul și scrisul/Scrisul și cititul) sau „zarifopolienele” Inutile silogisme de morală practică. Susținut de o întreagă intelighenție reformistă, adulat de cea mai mare parte a tineretului literat, criticul devine, în 2005, președinte al Uniunii Scriitorilor din România, funcție pe care o va deține până la moarte. Avea să devină și etapa sa cea mai contestată – mai ales după 2013, când se renunță la regula celor două mandate obligatorii. Pierde treptat sufragiile noilor generații, atrase de modele progresiste, și face tot mai mult figura unui defensor al „vechii lumi”. Majoritatea comunității literare totuși îl susține. Cu toate eșecurile de parcurs, autoritatea sa intelectuală rămâne copleșitoare.

Călinescian prin șarm, a fost un lovinescian în planul opțiunilor ideologice liberale și un apologet maiorescian. Autoritatea sa a fost și un exercițiu de seducție prin firescul, libertatea și inteligența discursului critic. Alături de Eugen Simion, a fost principalul constructor al canonului literar din România post-1965. Literatura română postbelică, în ce are ea mai bun, nu poate fi concepută în absența sa.Cu Nicolae Manolescu nu dispare doar „o lume” și un mod de a face critică – ci, probabil, chiar instituția criticii de autoritate. Condoleanțe familiei îndoliate și tuturor celor care l-au cunoscut și iubit. Dumnezeu să-l odihnească în pace!”

Text de Paul Cernat, critic literar Credit foto: Dan Vatamaniuc