+++ Membrii Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România anunță cu tristețe trecerea la cele veșnice, atât de devreme, a scriitorului PETRU SCUTELNICU.Suntem alături de familia îndoliată, îi transmitem condoleanțe și îi dorim putere să răzbată prin marea durere! Dumnezeu să-l odihnească! +++

– data naşterii: 15.06.1957, decedat 22 august 2019

– localitate: Bacău

– anul primirii în USR: 1999

– publicaţii:

Ameninţarea cu viaţa; Viaţa de unică folosinţă; Poem pe cord deschis; Imperiul cu poeme; Îmblânzitorul de iluzii.

– activitate, distincţii, premii:

Poetul Petru Scutelnicu  a debutat cu poezie în revista “Vatra” când n-avea decât 15 ani, Editorial, matur, a publicat întâia carte Paznic la floarea mea de măceş în 1996.  Premiat pentru poezie de diferite reviste, de Filiala Bacău a U.S.R. şi în festivalurile de gen.

Studii: Facultatea de Mecanică, Cluj-Napoca (1983)
· Debut: în revista Vatra (1972)
· Debut editorial : Paznic la floarea de măceș, poeme, Ed. Plumb, Bacău, 1996
· A mai publicat : Amenințarea cu viața, poeme, Ed. Plumb, Bacău, 1998,   Viața de unică folosință, poeme, Ed. Plumb, Bacău, 2002
· Membru al Uniunii Scriitorilor din România(1999)
· Premiul “George Bacovia” al revistei Ateneu (2001)
· Premiul Uniunii Scriitorilor Filiala Bacău (2002)
· Antologat în: POEZIA PÃDURII, RADU CÂRNECI, EDITURA ORION, BUCUREȘTI, 1998
· SCRIITORI ROMÂNI MUREȘENI, ANA COSMA, BIBLIOTECA JUDEȚEANÃ MUREȘ, 2000
· SCRIITORI BÃCÃUANI, EUGEN BUDÃU, ED. PLUMB, 2001
· ANTOLOGIA POEȚILOR ARDELENI CONTEMPORANI, EUGENIU NISTOR, IULIAN BOLDEA, EDITURA ARDEALUL, 2003
· BACÃUL LITERAR, EUGEN BUDÃU, IAȘI, EDITURA UNIVERSITAS XXI, 2004

„Să scrii un „poem pe cord deschis” presupune, pe lângă asumarea unui risc major, o luciditate rece şi fină, dublată de o precizie pe măsură şi, eventual, de ceva curaj. Nu s-ar putea spune că Petru Scutelnicu are vocaţia de chirurg, el fiind un boier şcolit care, dintr-un fotoliu confortabil, se visează rebel şi mimează, mai degrabă cu umor şi nonşalanţă, decât cu răzvrătire boemă.” (Valeria Manta Tăicuţu)

„Un volum de poezie trilingv (română, engleză şi franceză), în care autorul mizează, în texte laconice şi dense, pe valorile singurătăţii, ale melancoliei şi ale atotputerniciei cuvântului, scurtele străfulgerări ale cotidianului „actualizând” aceste valori şi personalizându.le, ca în finalul „Oraşului de unică folosinţă”: „în ziarele de provincie/ne externăm cu teama ameliorată”. Ilustrativă pentru întreaga carte este această „Fotografie”: „la frontiera de hârtie/trestie ploaie salcie ceaţă/un regat de ţelină şi conopidă/ nopţi blonde lucesc prin fotografii vechi/ e noapte atât de subţire/ încât îmi despică sternul/ şi-mi ninge direct pe vertebre.” (Ioan Es.Pop)

„  Un vers din chiar primul poem al cărţii adună poetica unei generaţii: „o stradă pleacă din poem”, scrie Petru Scutelnicu, marcând astfel despărţirea de paradigma optzecistă. Poezia sa e a unui real (re)format, a unei fiinţe surprinse în chiar momentele (re)construirii ei şi a speranţei că lumea mai poate fi schimbată printr-un simplu text; partea de îngeri a lumii – iată ce (des)face poezia lui Petru Scutelnicu până la tăişul cuvântului.  Şi mai e ceva. Regăsim aici amprenta bacoviană într-o lectură subtilă care asumă fibra acesteia, lăuntrul profund, iar nu glazura unde trecătorii de pe „strada George Bacovia” vor fi crezut că descoperă esenţe. Petru Scutelnicu este un poet adevărat. (Ioan Holban)

POEME PE CORD DESCHIS – Manechinul

Dansul ruginea
Moartea copilăroasă deschidea ușa poemului
Numele meu rodea încet pereții
Se învifora manechinul orașului

Mi-ați descopilărit dealul și pădurea
Era o țară gri și umedă dintr-o zi de duminică
În orașul de unică folosință
Un ultim trecător c-o rană de cuțit melancolic

O veneție cu aromă de singurătate
Iarna fumegândă se încolăcește
Pe fotoliul din sufragerie
Un înger geruit
Se rostogolea prin cuvântul tău
Se lasă frig în palma ta stângă
Se înserează pe mâna dreaptă

Ploaia
Ploaia îți stinge pielea
Se inventează o toamnă
În spatele lanului de floarea-soarelui
Þara mea are riduri
O poartă copiii în bagaje
Într-o canadă melancolică
România nu-i acasă
Sunt lacăte pe uși 
Și-i întuneric până la lacrimă
Are nevoie să-i faci respirație inimă la inimă
Are nevoie de chirurg
Să intre în operație pe cord deschis
Iarmaroc fulguit de melancolia unui înger
Mai exportăm fier ruginit de lacrimă
O toamnă kamikaze
Fachir pe un surâs
Șoseaua trece prin noaptea ghimpată
Eu mai donez sânge undeva în holul istoriei

Bagaje 
Un ultim cal mai mătură întunericul 
Din câmpia română
Gândul tău ține de cald eschimoșilor
Tata trece de moarte
Marquez ne povestește un veac de singurătate
E noapte în omoplat
Și toamnă în femur
Cu tristețea din bagaje ți-ai putea construi o casă

Într-o zi te-ai putea arunca
În agitatele cuvinte
De pe ambele maluri se simte briza poemului
Cuvântul acesta îți vine bine
Foșnet de zâmbet și culori șoptite

Balada trenului 
Printre stele trase la rindea
Tată ai luat un tren
Prea îndepărtat
Nici nu ai observat
Că devin gările tot mai mici
și glasul se preschimbă
În icoană
ți-ai uitat doar numele pe cutia poștală
O iarnă îl răzuie
și-l macină

Frig 
Se face prea frig
În numele meu
Se mai acoperă copiii
Cu o vocală
Noaptea șchioapătă
Când mi se stinge o stea pe omoplat
Din toată toamna rămâne
Ceaiul chinezesc

Lume dintâi 
o icoană adâncă
o negură neterminată
când te pătrunde primăvara în oase
ca un paianjen de alamă
prin labirint se aude un lup de cristal
ca o sentință medicală
e prima duminică a lumii dintâi

Întâmplare 
o inimă tăcea frumos
ca un ziar de la poluri
pe un țărm de alpaca
se întâmpla într-o seară
un cuvânt al mamei

Poem pe cord deschis

Cad la învoială cu duminica din mine
Crăciunul începe din tavanul copilăriei
Scriam direct pe umbră
Direct pe eternitate
A fost prea mult pentru o singura moarte
A fost un poem pe cord deschis

Cuvântul îngerului 
iarna fumegândă se încolăcește
pe fotoliul din sufragerie
îmi aranjez singurătatea
mai pe dunga inimii
și apoi probez dacă pantofii
se asortează cu tristețea
poetul așează veșnicia la colțul străzii
îți acoperi teama cu o toamnă

Ziua de duminică 
duminică într-o țară umedă
circul de iluzii
umbra ta mușcată de un câine
mirosea a singurătate
prin visul tău trecătorii
făceau trafic cu muzică de fanfară
fericirea sălbăticită umblă pe sârmă
atârnă pe pielea vecinului

O veneție cu aromă de singurătate
era jumătate duminică
și jumătate tristețe
cearcănele unui înger
ningeau peste mansarde
i se înfigea toamna în piept
până-n plăsele
singurătatea intra pe geam
făcea piruete
țipătul cădea în genunchi
își înmuia degetele în melancolie
cunoscuții îmbătrâneau
într-o scrisoare
poetul cu palma căuș nu lăsa cuvântul
sa se stingă

Vecinii toamnei 
Mamă cu inima pe muchie de cuțit
un înger îmbrăcat în frig se rostogolea printre cuvintele tale
mestecam o felie proaspătă de duminică
vecinii făceau curat în balcon
se uitau spre răsărit
apoi stingeau toamna din sufragerie
în stomacul tăcerii
se digera o galaxie
se usucă moartea
prin versul infectat de întuneric

Cum ne trece 
Astăzi am mers până la capătul copilăriei
Niciodată nu am mai ajuns atât de departe
Pe Muntele Carmel
sâmbăta în averse coboară pe oraș
la Santiago seara intră în metastază
călăul decapitează arlechinul
sângele lui are gust de vacanță neterminată
i-au azvârlit surâsul pe partea
cealaltă a străzii

Autobiografie 
La privirea ta dintâi
Toamna se retrage în cazarmă
Se întristează cerceveaua
Numai toamna te ia râul si te duce
Dincolo de fereastra îmbolnăvită
Într-o țară largă cât o tristețe
Vecinul se trezește din viață
Într-un anotimp de urgență
Dintr-o oră intraductibilă

Rătăcirea numelui 
înfrunzește iarna
pe unde îți era numele
veștedă ora
cu toamna ruptă-n coate
lacul de culoarea singurătății
toamna dresată să sară la gâtul melancoliei
se netezesc secundele în cimitir
plouă până se face ceață în cuvinte

Răsărit 
se lasă toamna pe palma ta stângă
se înserează pe mâna dreapta
răsăritul șiroia pe mielul speriat
si te recunoșteam
după inima lustruita de singurătate
undeva in estul iernii se năștea o casă
se plimba iarna printre vocalele
încleiate de melancolie
întunericul vâslește prin poem
curge sufletul înfrigurat
si malurile lui despart
orașul in două
privirea ta incurabila se încolacește de gâtul trecătorilor

Pe genunchii melancoliei 

pictorul de amintiri
lângă o statuie îmblânzită
îți vine să-i dai numele tău
unei toamne târzii
dintr-o melancolie torențială
când scrii cu viața pe ziduri
un poem
înflorește fabrica de vanilie
se agață o perlă
de tibia singurătății
se întristează
trenurile de navetiști

Privirea ta 

se plimba iarna printre vocalele
încleiate de melancolie
întunericul vâslește prin poem
curge sufletul înfrigurat
și malurile lui despart
orașul în două
privirea ta incurabilă se încolăcește
pe gâtul trecătorilor

Anotimpul secret 
cuvântul înserează peste casa ta
e atât de primăvară
o rană tandră în dreptul inimii
și sângele dă ora exactă
se întristează cartea de gramatică
e ger pe sânul tău
ziua de luni argintează
spaima trecătorilor
și strigătul perforează cutia poștală

PETRU SCUTELNICU